Cinematografia, prin dinamismu-i caracteristic, ne furnizează o serie de informații care pot deveni utile combinând-le cu pictura, grafica și bineînțeles – fotografia. Am văzut în subcapitolul dedicat picturii rolul major pe care l-au jucat stilurile sau modalitățile de iluminare pentru a crea treceri subtile de la game tonale deschise spre cele închise (sfumato), tridimensionalitate din bidimensionalitate (chiaroscuro) și unghiuri cu un contrast puternic dintre „luminos” și „întunecat” pentru un dramatism pronunțat (tenebroso).
Toate acestea sunt moduri diferite ale „dansului” dintre lumină și întuneric, deschis și închis, alb și negru. De asemenea, am demistificat tendințele timide ale fotografiei low-key. Nu este de mirare că și arta cinematografică a adoptat tehnici oarecum asemănătoare cu cele deja descrise pentru a obține cam aceleași efecte căci, în fond, „filmul” nu este altceva decât o succesiune rapidă de imagini statice.
Film Noir este stilul care se intersectează într-o oarecare măsură cu tematica lucrării de licență. Trebuie să facem totuși o remarcă: clar-obscurul este un mod anume de a ilumina o scena, iar termenul de film noir este un stil cinematografic care utilizează acea metoda de iluminare.
Termenul a fost introdus în anii ’40 de către criticul de film Nino Frank și vine din limba franceză și tradus mot-à-mot în limba română ar însemna film negru, dar de preferat este cel de „film întunecat”. Stilul filmului noir este o modalitate de exprimare cinematografică specifică filmului (mut) alb-negru, caracteristic apoi anilor ’30-50, dar nu exclusiv, întrucât după apariția peliculei color intram pe teritoriul neo-noir-ului; își are originile în Expresionismul German (cca. 1905–1930, vezi Emil Nolde, Kandinsky, Paul Klee ş.a.).
Lumina de tip low-key a fost folosită deoarece poate crea scene intense, dramatice și totodată poate învălui în umbre foarte întunecate chipurile personajelor sau întuneca foarte puternic încăperi, pereți – imagini care sunt iconice pentru film noir (il. 8). În Dicționarul de Artă (2005), autorul Rakesh Chopra notează că filmele cu un contrast de lumină pronunțat sunt reprezentative tenebrismului[1], stil care a fost descris într-un subcapitol anterior.
Deși film noir este identificat ca și un stil vizual ce pune accent pe lumina de tip low-key, filmele identificate făcând parte din stil evidențiază o varietate de abordări vizuale. Una dintre cele mai comune caracteristici a filmelor cu atmosferă misterioasa, dramatică și suspans unde deliberat se optează în favoarea contrastelor puternice pentru a crea și spori efectul dorit.
Lumina dramatică, umbra accentuată, fumul, ceața, întunericul nopții, siluete în contra-lumină sunt o abordare psihologică expresivă, caracteristica filmului noir. Așadar, în centrul acțiunii filmelor respective apar cu precădere caractere legate cumva de genul filmelor polițiste, de mister, horror și anume: polițiști corupți, gangsteri, femeia fatala, criminali etc.[2]
Multe filme încadrabile în stilul film noir au fost adaptări după literatura vremii, de exemplu: Red Harvest și Șoimul maltez de Dashiell Hammet, Poștașul sună întotdeauna de două ori de James M. Cain. Astfel, filmele noir clasice Șoimul maltez (1941) și The Glass Key (1942) au fost bazate pe romanele lui Hammett; Double Indemnity – în traducere „Asigurare de moarte” (1944), Mildred Pierce (1945), Poștașul sună întotdeauna de două ori (1946) au fost adaptări după romanele lui Cain.
Il. 8. Humphrey Bogart într-o captură a unei secvențe din Șoimul maltez (1951). |
[1] Rakesh Chopra, Dictionary of Arts, Isha Books, Mumbai, 2005, p. 73.
[2] James Naremore, More Than Night: Film Noir in Its Contexts, University of California Press, 1998, p. 4, 15–16, 18, 41.
