Sculptura expresionistă a fost influențată de contextul multimedialității care creează un teren arid pentru un complex de reprezentare, raportare dintre figurativ și non-figurativ. Un exemplu care este oarecum o reflecție asupra figurii umane și asupra omului în general, este italianul Alberto Giacometti (influențat fiind de primitivism) care este preocupat de existențialism și suprarealism.
Giacometti s-a născut în 1901 în Elveția. Și-a început studiile la școala de arte plastice din Geneva. În anii 1920 a părăsit Elveția pentru a se stabili la Paris și a se alătura studioul sculptorului Antoine Bourdelle la Académie de la Grande Chaumière din Montparnasse.
Tânărul artist a făcut multe descoperiri artistice importante în orașul francez. Era fascinat în special de cubism, de arta africană și de sculpturile antice. El a creat lucrări suprarealiste importante cu o serie de sculpturi din ipsos inspirate de vis. Giacometti a expus alături de Joan Miro și Jean Arp și s-a alăturat oficial grupului suprarealist în 1931. Aceasta a durat doar patru ani. Giacometti, încă în căutarea identității sale artistice, a abandonat suprarealismul și temele morții și incertitudinii pentru a crea o lucrare mai figurată cu o serie de capete.
Începând cu 1947, Giacometti a început să-și definească cu adevărat propriul său stil original, care va continua să fie atât de recunoscut instantaneu. El sculptează figuri de bronz cu membre subțiri, alungite, plasate adesea în cuști sau pe piedestale. Aceste corpuri reduse la miezul lor pot fi văzute ca evocând copaci singuri în timpul iernii care și-au pierdut frunzișul.
Sculpturile lui Giacometti reprezintă o viziune asupra lumii foarte individualistă și izolată. În 1948, Giacometti l-a cunoscut pe dealerul de artă Pierre Matisse, nepotul lui Henri Matisse, iar cei doi bărbați se bucură de o relație de muncă foarte fructuoasă și productivă. Matisse organizează prima expoziție solo a artistului la New York.
În cea mai mare parte a restului carierei sale, Giacometti a avut tendința de a se concentra doar pe trei teme: bărbatul care merge, femeia în picioare și busturile. Sculpturile sale par a fi în primul rând figurative, dar pentru Giacometti emoția a jucat un rol imens în procesul său creativ. Lucrările sale au reprezentat modelele sale, deoarece a crezut că ar trebui văzute.
Giacometti lucrează figurativ (folosește figura umană), crează portrete cu bust, corpuri întregi, filiforme, dar și pictează în aceeași manieră (chipul mai mereu este irecognoscibil, Diego, Fratele său fiindu-i adeseori model) și desenează.
Omul, pentru el, suferă o anumită emaciere, erodare și corespunde cumva noilor realități ale societății (ex. sculpturile filiforme). Astfel umanitatea lui Giacometti devine cumva problematică căci figura sugerează această erodare, această suferință care este o simptomatologie legată de epocă.
În lucrările lui Giacometti capul, care adăpostește creierul – nucleul gândirii de altfel -, este reprezentat ca o lamă care „taie” spațiul și timpul. Corpurile alungite, care parca din dorința de a se înălța au uitat limita impusă de natură, semnifica alterarea condiției umane, ca rezultat direct al industrializării și ale amprentelor lăsate de cele două războaie mondiale.
Nu numai omul suferă această transformare ci și reprezentarea animalelor. Giacometti a făcut un pas înainte spre ceva ce seamănă cu obiect-instalație dar care pornește de la sculptură, deci are în vedere figura umană pusă într-o scenografie aparte.
Sigur că unele dintre aceste lucrări par niște referințe la teme precum cele ale lui Auguste Rodin. Ulterior, Giacometti adoptă diverse modalități spre a concepe figura umană astfel încât să inducă o anumită stare, atitudine.
Spre sfârșitul vieții, geniul lui Giacometti a fost recunoscut prin numeroase premii: Premiul Carnegie în 1961, premiul de sculptură la Bienala de la Veneția în 1962, Premiul Guggenheim în 1964 și Premiul Internațional pentru Arte din Franța în 1965. Astăzi, lucrările lui Giacometti sunt cunoscute în întreaga lume și au fost expuse în cele mai prestigioase muzee: Muzeul de Artă Modernă din Paris, Centrul Pompidou, Tate Modern, MoMA din New York, printre altele.
De la personajele filiforme, emancipate și spiritualizate într-un fel ale lui Giacometti la Georg Baselitz un artist german neoexpresionist care alege reprezentarea omului obișnuit, omul obișnuit de toată ziua, cu ceas pe mană și care e voit reprezentat grosolan, cioplit în barda, colorat în mod vulgar în culori tari, puternice și cu deformări.
Pentru el figura umană e deformata in sensul unei expresivități, felul în care artistul vede omul din aceasta percepție interioară subiectivă în raport cu omul și cu societatea. El folosește bușteni în care sunt „înfipte” aceste figuri dar pune accentul pe omul cotidian, obișnuit în atitudini firești spre deosebire de sculptura clasică care încercă să izoleze figura umană, să găsească o perenitate a corpului, să găsească elemente care izolează și crează universalitate.
