În cazul în care lucrăm cu o culoare puternică, cum este roșul, avem de-aface cu o aparentă derogare flagrantă de la rigorile tehnicii low-key. Motivul acestei alegeri poate fi dublu.
Pe de o parte, el rezidă în faptul că roșul evocă cel mai bine sângele, visceralitatea și pasiunea neîngrădită, dar și absența pielii, ca o jupuire sau descompunere dureroasă în încercarea de a îndepărta însuși sediul senzației tactile, primul (cel mai vechi) simț care trădează înstrăinarea survenită într-o relație. Pe de altă parte, culoarea roșie are un impact vizual extrem de puternic, similar, am putea spune, cu impactul pe care Eul fiecăruia îl are asupra celuilalt.
Ego-ul freudian este în esență controlat rațional, iar roșul este cu predilecție culoarea determinării, a rațiunii și a dorinței de a se impune și de a reuși.
Roșul, o culoare fundamentală, primară, în misterul negrului demistificat în parte de liniile de lumină albe, este parcă „cerșit” din punct de vedere cromatic.
![]() Fig. 3.1. Evidențierea contrastului simultan dintre roșu pe diverse fundaluri. |
Contrastul simultan îi conferă roșului viață și puterea metaforică dorită a se reda prin cromatica acestei culori. Contextul este totul când se utilizează roșu. De exemplu, atunci când roșul este așezat pe un fundal negru, acesta strălucește ca un foc; pe un fundal alb, roșul apare oarecum mai cald, parcă ușor stins; pe un fundal portocaliu, roșul apare fără viață. A se observa că pătratul roșu apare mai mare pe fundalul negru comparativ cu oricare alt fundal (Fig. 3.1.).
Același lucru și despre singura pată de albastru. S-au încercat mai multe variante de tratare cu pigment: inițial, cromatica în demersul conceptual a fost cumva împărțită pe sexe, însă când s-a observat că sub masca neagră identitățile subiecților își pierd în mare măsură semnificația și, totodată, s-a constatat că ideea de bază își pierde din valoare. Totuși, pata de albastru s-a păstrat, din motivele evocate mai sus.