Ochiul uman poate sesiza contrastul doar dacă diferența dintre lumina emisă sau reflectată de două suprafețe alăturate depășește un anumit prag. Diferența dintre culori este percepută diferit de ochiul uman și depinde de o serie de factori anatomici, fiziologici dar și de gradul de luminozitate și saturație al unei anumite culori. Orice culoare este influențată și influențează la rândul ei pe alta.
Contrastele de culoare au fost subiect de dezbatere pentru mulți oameni de știință (Goethe – Teoria Culorilor, Schopenhauer – Văzul și culorile, Michel Eugène Chevreul – Legea contrastului culorilor și alții). Elvețianul Johannes Itten (1888–1967) este cel care definește următoarele șapte tipuri de contraste de culoare:
- contrastul culorilor în sine;
- contrastul de clar-obscur;
- contrastul de cald – rece;
- contrastul complementarelor;
- contrastul simultan;
- contrastul calitativ;
- contrastul cantitativ.
Atât Kandinsky cât și Paul Klee (membrii ai renumitei școli de arte Bauhaus – Staatliches Bauhaus) au studiat contrastul de culoare, dar cea mai importantă contribuție o are Johannes Itten. În Arta culorii, acesta scria: „Până astăzi ne lipsește o introducere clară și fundamentată în practica și exercițiile necesare explicării efectelor particulare ale contrastelor de culoare. Studiul pe care l-am efectuat asupra contrastelor de culoare constituie un element important al teoriei culorilor”.[1]
Contrastul cel mai pregnant prezent în Teza noastră de licență este cel de clar-obscur, cel cantitativ și cel calitativ. Denumirea contrastului clar-obscur vine din it. chiaroscuro – termen apărut în anul 1680, însemnând redarea luminii și a întunericului, literar înseamnă deschis-închis, din it. chiaro (din lat. clarus😉 + oscuro (din lat. obscurus). Din aceasta cauză se mai numește și contrast închis-deschis.
Acesta este contrastul care corespunde închisului și deschisului având la bază valorația, adică raportul dintre valorile deschise și cele închise, dintre culorile luminoase și întunecate, fie policrome sau monocrome. Contrastul dintre alb și negru reprezintă „vârful” acestui contrast. Expresivitatea acestui contrast pretinde o distanță mare între cele două elemente închis-deschis, iar cu cât distanța scade, scade și expresivitatea.
Principiul de bază al clar-obscurului este că soliditatea formei este cel mai bine realizată de lumina care cade pe ea. Seria artiștilor cunoscuți pentru dezvoltarea tehnicii îi include pe Leonardo da Vinci, Caravaggio și Rembrandt. Este un pilon principal în fotografia alb-negru și cea aparținând genului low-key. Se va reveni reveni mai pe larg asupra subiectului în capitolul următor.
Clar-obscurul acromatic se referă la întreaga gamă a nuanțelor de alb, negru și gri, acestea deosebindu-se de toate celelalte game cromatice prin caracterul lor neutru și abstract. Atât albul pur cât și negrul pur sunt noțiuni teoretice fără corespondent în lumea obiectelor naturale, unde cel mai luminos alb este sulfatul de bariu, iar cel mai întunecat negru este catifeaua neagră cu o luminozitate de 1-2%. [2]
Atât albul cât și negrul, cu toate că sunt considerate non-culori, atunci când sunt intercalate cu pete de culoare fie le intensifică luminozitatea fie o diminuează. În cazul lucrării prezentate, putem menționa și contrastul de cantitate și cel de calitate. În primul caz, vorbim de opoziția dintre mult și puțin, mare și mic, iar în al doilea caz, ne referim la gradul de puritate sau de saturație a culorilor. Expresia de rupere a unei culori aparține criticului de artă englez John Ruskin.[3]
Astfel, roșul prezent în oceanul de negru și griuri închise tinde să treacă de la o culoare caldă spre una ceva mai rece.
[1] Johannes Itten, The Art of Color: The Subjective Experience and Objective Rationale of Color, trad. ed. și pub. John Wiley & Sons, New York, 1977, p. 16, 124 (sursă accesibilă pe Amazon.com prin sistemul de răsfoire de tip trial).
[2] Liviu Lăzărescu, op. cit., p. 117.
[3] Ibidem, p. 152.
