0.1 C
Timișoara
marți, martie 19, 2024
ISSN 2734 – 6196
ISSN-L 2734 - 6196
DOI: 10.6084/m9.figshare.12925226.v1.
AcasăResurseIstoria arteiFrumosul; evoluția frumosului în arta clasică

Așa cum mulți artiști au dezvoltat ideea Frumosului și mai ales artiștii suprarealiști care într-un mod reversibil frumosul ideal a devenit distorsionat, inform sau grotesc.

Tema Frumuseții a fost elaborată ulterior de Socrate și Platon. În „Memorabilia Xenophon”, demonstrează cât de eterogen este frumosul: Frumusețea ideală, care se exteriorizează prin naturalețea sa; Frumusețea spirituală, oglindirea sufletului prin evidențierea ochilor; Frumusețea utilă, cât de operantă este frumusețea în sine. Platon a proiectat în scrierile sale care reflectă poziția sa în lumea artei și idealurile față de frumusețe.

El considera că există două concepții mari: Frumusețea ca armonie și ca proporție a părților. Această percepție provine de la Pitagora. Pitagora considera că toate fenomenele sunt datorate regularității aritmetice și geometrice, conceptual tot ce există este efemer, doar numerele sunt eterne. Pitagora este primul care afirmă că la baza tuturor obiectelor, fenomenelor este numărul. Pitagoreicii sunt bigoți de a demonstra ordinea și exactitatea realității și de aceea încearcă să arate caractere comprehensibile. Toate lucrurile există, deoarece ordinea lor este oglindită și reprezintă în totalitate existența frumuseții.

A doua concepție este Frumusețea ca strălucire care este reflectată în Phaidos. Platon consideră Frumusețea o existența autonomă, aparte altor elemente, o strălucire unică. El considera trupul o peșteră întunecată ce ține în sclavie sufletul; viziunea mizată pe simțuri trebuie substituită de o viziune intelectuală care necesită învățarea artei filozofice.

Corpul omenesc

Pentru primii pitagoreici a fost  anevoios să privească corpul uman frumos. Pentru ei frumosul, armonia, erau reprezentate prin: linia dreaptă, numărul impar și pătratul.

Heraclit credea în armonia exhaustivă: dacă există elemente opuse realității care nu pot trăii într-un echilibru, nu este necesară eliminarea uneia, ci trebuia urmată evoluția a celor două elemente nepotrivite pentru a forma un întreg. ,,Armonia nu reprezintă  absența, ci echilibrul contrastelor.’’ Pitagoreici preiau aceste idealuri și le construiesc în activitățile lor. Două polarități trecând printr-un conflict ajung într-o stare de împlinire și așa dă naștere un nou ideal care este transpus pe planul vizual. Desfășurarea acestei idei, justifică simetria într-o vedere mai deschisă și devine o orientare a Frumosului in Grecia clasică.

În secolul VI, artiștilor li se impunea să reproducă acea frumusețe imponderabilă  despre care au relatat poeții, dar și ei au visat la armonia inedită. Primul factor ce trebuie urmat este simetria și proporționarea părților. Artiștii din această perioadă au respectat simetria în legătură cu ochii, buzele, sânii, membrele superioare și inferioare, lăsând la o parte faptul că această exagerare de punctualitate provoacă rigiditate și artificialitate.

Policlet în secolul IV. realizează o sculptură care devine călăuză, supranumită „Canonul”  în definirea unui echilibru proporționat și simetric dar care nu este bazat pe echilibrul dintre două părți asemănătoare. Canonul egiptean era diferit de cel grecesc, deoarece ei foloseau un sistem reticular cu pătrățele egale prin care reușeau să obțină măsuri exacte. În Canonul lui Policlet nu se mai regăsesc măsuri fixe, astfel că dimensiunile se vor raporta între ele și alcătuiesc un echilibru.

În Evul Mediu, proporționarea matematică a corpului omenesc nu era considerată importantă, sau nu se punea accentul asupra sa, fiindcă au fost axasți pe mesajul religios.

Frumusețea spirituală era mai prețioasă și mai apreciată decât frumusețea corpului. Așadar cultura medievală demara de la ideea platonică conform căreia ,,lumea toată este ca o ființă însuflețită și deci ca o făptură umană, iar făptura umană e ca lumea toată’’.  Teoria homo quadratus: numărul devine un simbol, doctrina universului și este bazată pe corespondențe numerice și estetice.

Numărul patru apare ca un simbol principal. Acest aspect este preluat din natură, deoarece totul este împărțit la patru: patru anotimpuri, patru vânturi principale, patru puncte cardinale și așa devine acest număr Vitruviu corpului uman formând astfel pătratul ideal. În aceeaș măsură și numărul cinci are un rol imortant deoarece simbolizează perfecțiunea mistică și puritatea esteticii. Așadar am încercat să redau acest ,,simbol’’ în lucrările mele prin crearea a patru fotografii colaj structurat și compus câte patru-cinci fotografii integrate.

Acest simbol este regăsit și in Sfânta Scriptură,  mai exact în primele cinci cărți ale Vechiului Testament, cele cinci răni pe corpul Mântuitorului. Acest simbol îl descoperim și la om. Acesta poate fi marcat printr-un cerc al cărui centru este ombilicul, iar perimetrul linilor drepte care unesc extremitățile, creează un pentagon.

În acest fel putem compara și observa evaluarea proporționării asupra corpului uman prin cercetarea artistului medieval Villard de Honnecourt în comparație cu realizările artiștilor Leonardo da Vinci și Albrecht Dürer. Diferența între Villard si Dürer este reprezentarea riguroasă4 și modelul idealurilor renascentiste, evidențiate prin noțiunile  filozofice si mai ales frecventarea Canonului lui Policlet.

Lumina și culoarea 

Simbolistica culorii în Evul Mediu avea un efect important . Inițial, perceperea culorii medievale avea intonație spre culori sumbre, spații închise neiluminate, lumina fragedă ce se infiltrează, aceste caracteristici stăpânind tablourile din acest secol. Evul Mediu se axează pe tonalități elementare care conturează aceste culori, creând o armonie a luminii naturale.

Folosirea culorilor este precoce, deoarece perceperea simbolistică a acestora este de multe ori în contradictoriu, fiindcă același obiect, culoare, poate avea două înțelesuri, una negativă și una pozitivă. Acest lucru este datorat duratei acestei epoci și evoluției perceperii a unor simboluri, culori care au devenit din ce în ce mai violente, accentuate. De exemplu culoarea albastră inițial era considerată o culoare neimportantă dar cu trecerea timpului și cercetarea unui albastru mai puternic, această culoare a devenit dominantă, mai ales în vitralii și rozetele catedralelor.

Galbenul este considerat culoarea lașității, nebuniei și a invidiei dar tot odată este perceput ca și culoarea metalului prețios. Robert Greathead pronunță acea clarificare dintre principiul cantitativ și principiul calitativ prin exteriorizarea conceptului ,,lumină’’, Dumnezeu fiind lumina frumuseții desăvârșite și armonia potrivirii sinelui cu sine ,, Frumusețea este armonie și potrivirea sinelui cu sine și tuturor părților sale alcătuitoare cu sine.’’

La mai multe civilizații, Dumnezeu apare ca simbolul luminii. Pentru egiptenii de la a IV.-a dinastie devine o fermitate, o putere dumnezeiască, denumirea faraonilor începând de la Khafra  ,,Fiul lui Ra” (zeul soarelui) și în aceasta perioadă se construiește una dintre cele mai importante piramide în cultul soarelui și al luminii.

Zeița Melqart devine o figură importantă în religia persană și nu numai. Pe lângă Apollo, Melqart devine din ce în ce mai important în religia romană „Sol Invictus” soarele invincibil. Ideea principală este trasabilă la filozofia lui Platon, care distinge binele ca un soare. În idealismul grec, Frumusețea constă în simetrie și culoare, culoarea simplă care oferă accentuarea unei forme, în care domină obscuritatea prin apariția luminii care este defapt ideea și rațiunea.

Rațiunea nu este atât de apreciată în societatea medievală îndată ce nobilimea își accentuează bogăția prin veșminte pompoase și colorate cu cât mai multe bijuterii. Așa se transformă spiritul egalității într-un snobism echilibrat și stabil până in zilele noastre. Idealul frumos este preschimbat în conceptul lui Isidor din Sevilla. Frumusețea fizică este definită de lumina ce oferă însemnătate, prin iluminarea unui metal, cristal sau ochii albaștrii care sunt considerați frumusețea ideală și pielea trandafirie care reprezintă sănătatea și tinerețea.

,,Vazut-am în juru-mi, cum tot scântează o altă văpaie, peste cealaltă precum o zare ce se-nseninează. Și-așa cum în amurg, pe bolta înaltă, noi luminițe par să se aprindă la văzul cărora simțirea-mi saltă, mi se păru că-ncep ca să se prindă ca într-o horă noi duhuri fericite și-n jurul celorlalte dauă să se încingă. Oh, străluciri ale Luminii preamărite! Aprinse ați apărut, și orbitoare, plecaților mei ochi neîngăduite!’’ În viziunea dantiana, lumina este reprezentată ca speranța eternă, acea fericire care trece peste moarte, acea scânteie de care are nevoie tot pământul pentru a vedea adevărata lumină.

Frumusețea renascentistă 

Renașterea aduce o noutate, pornind de la antichitatea greacă prin regândirea și prosperarea unei perspective noi despre omenire și realizările acesteia. Inspirația religioasă este reformată prin persuasiunea ideilor greșite medievale care pretind faptul că oamenii nu realiza nimic fără binecuvântarea lui Dumnezeu.

Această redescoperire a artei moderne creează o atmosferă detonantă și clintită asupra cercetării noului, așa cum a procedat Donatello și Brunelleschi pentru dezvoltare artei italiene. Donatello a  realizat primele statui autonome de mari dimensiuni. Prima creație nud este sculptura David a lui Donatello, realizată din bronz în anul 1430. Domul catedralei Santa Maria din Florența este creația lui Brunelleschi, care a studiat dimensiunile domului Panteonului iar prin înțelegerea armoniei proporțiilor clasice, a tocmit acest vis architectual.

Principiile perspectivei liniare sunt deja dobândite de Brunelleschi dar geometria ce stă la postamentul acesteia este elaborat de Alberti. Perspectiva este reprezentarea tridimensională a unui corp pe o suprafață plată. Un rol important este jucat de optica în perspectivă și prin ajutorul aplicării unui calcul,  reușesc să obțină scăderea progresivă a corpurilor în raport cu distanța acestora.

Un rol important îl joacă Veneția în evoluția renașterii, de aceea se poate numi chiar capitala artei renascentiste. Adevărata străpungere a fost simțită în lucrările lui Giorgio Barbarelli, Tiziano Vecellio și Sebastiano del Piombo.  Ei pictau într-o manieră liberă prin folosirea unei noi tehnici de reprezentare în ulei, astfel reliefau un efect de cromatică dinamică. Cumpărau pânză de la țesătorii de pânză pentru corăbii, având posibilitatea de a picta pe o suprafață enorm.

Datorită acestui fapt,  Tiziano a reușit să picteze  Adormirea Maicii Domnului, care a impresionat prin culorile accentuate. Aceasta prezenta înălțarea spirituală a Feciorei Maria care pare a fi reală prin reprezentarea sa uriașă. Tiziano, după moartea sa în Bellini, devine pictorul oficial al Republicii Veneția. În opera cunoscută, ,,Bachus și Ariadna’’, care a fost pictată la comanda lui Alfonso D., este prezentată întâlnirea zeului vinului cu fiica regelui Cretei.

Ariadna este alungată pe insula Naxos după ce l-a ajutat pe Teseu să scape din labirintul Minotaurului. Această întâlnire este pictată într-o manieră superioară, dând dovadă de stăpânire a culorilor și a mișcării. În pictură apare un personaj care se luptă cu șerpii, făcând referire la statuia Laocoön, redescoperită în Roma, care îl reprezintă pe Laocoön.

El i-a avertizat pe Troieni să nu accepte darul grecilor, un cal din lemn prin care grecii au reușit să subjuge cetatea troienilor. Posterior a fost omarât de șerpii trimiși de zeița Atena. Războiul Troian a izbucnit din cearta zeițelor Hera, Afrodita și Atena pe mărul discordiei.

Tiziano a fost considerat cel mai bun colorist, iar în lucrările sale folosea mult albastru ultramarin ce se obținea din piatră lapislazuli. Acest calcar conține un mineral numit lazurit. Acest colorant era mai scump ca aurul pe aceea vreme dar Tiziano adesea folosea acest pigment mulțumită clienților bogați care îl ajutau.

Veneția și Florența au fost un punct de cotitură în viața artiștilor renascentiști. După izgonirea familiei Medici și reformarea curții papale, Roma nu era considerat un oraș frumos, așadar s-a emis un proiect pentru reamenajarea împrejurimilor Vaticanului și a bazilicii San Pietro. Acest nou val a atras artiști precum Donato Bramante, Michelangelo, Rafael, Pintoricchio.  Artiștii din perioada aceasta au urmărit cercetările lui Leonardo da Vinci, mai precis desenul său ,,Proporțiile corpului omenesc’’. Această proporționare este folosită atât în pictură,  cât și în arhitectură.

Această proporționare și manieră se poate vedea la opera Mona Lisa. Portretul soției lui Francesco de Giocondo a devenit cea mai cunoscută pictură. Subiectul este așezat pe un fotoliu drept, dar bustul și capul sunt întoarse. Leonardo s-a străduit pentru creearea distanței dintre model și privitor, accentuată de brațul fotoliului care funcționează ca un component despărțitor. Reflectarea fundalului sugerează teoria perspectivei  ,,aeriene’’, lumina albastră dispersată conturează subiectul prin profunzimea ultimului plan. Subiectul  nu dispune de sprâncene și gene, iar acest  lucru aduce o impresie de un caracter abstract.

Evoluția perceperii Frumosului

În pastișarea frumuseții clasice, manieriștii reformulează aceste idei de percepere a frumosului, și completează cu un concept spiritual care îmbie arta frumuseții la ficțiune. Personajele acestora sunt distorsionate, nu sunt așezate în forme geometrice și nu sunt axate pe proporționarea platonică armonioasă. Prin această revoltă apare prima tentă  suprarealistă. Ca exemplu portretele interesante formate din legume, fructe ale lui Giuseppe Arcimboldo care au adus succes și admirație curții Habsburg.

Prin acceptarea și aprecierea acestei noi perceperi, antonomia dintre Frumos și Urât dispare și noțiunea frumuseții este dezvoltată de imaginația artiștilor. Artișii epocii baroc erau preocupați de reprezentarea morții în condiții frumoase ca de exemplu Giuseppe Sanmartino, Crist acoperit de giulgiu. Creștinismul s-a împărțit în două, iar Biserica Catolică a încercat să revină la putere susținând arta barocă care era caracterizată prin ornamentația bogată, culori îmbelșugate, compoziții complexe.

Frumusețea ca și concepție nu a cuprins o interpretare vastă până în secolul XVIII., când frumusețea nu a constat în armonia desăvâșită, ci s-a transformat în capacitatea de a gusta, de a înțelege frumusețea subiectivă. Judecata asupra unui obiect sau opere de artă este privită prin modul în care este analizat și competența aceluia care judecă. ,,Sublimul nu îi poartă pe ascultători către persuasiune, ci către exaltare, fiindcă distanța neprevăzută pe care o provoacă precumpănește întotdeauna în raport cu toate acele lucruri care ne conving sau ne plac.’’

Romantismul este frumusețea sentimentală ce are dorința de a rezolva antitezele. Prin aceste caracteristici se poate numi originalitatea acestui stil. Această frumusețe exprimă o stare spirituală eronată care se încheagă în lucrările lui Shakespeare, Tasso și D’Annunzio. Acest ideal oniric va fi o inspirație a suprarealiștilor.

În secolul XX. apariția aparatului de fotografiat aduce noi viziuni asupra artei plastice. Dezvoltarea artei fotografice s-a manifestat foarte repede, au apărut diferite aparate, obiective și totodată și idealul urmărit al frumuseții care desemna viziunea pictorilor ,,pictorialism’’.

Această dezvoltare grăbită aduce la constatarea lucrurilor evaluate după criteriul de folosință, cantitatea  determină calitatea și în totalitate se definește Frumusețea. Apar manifestări ironice ca transformare a obiectelor în mărfuri. Astfel, Marcel Duchamp, Andy Warhol, Lichtenstein, crează o serii de imagini sau benzi desenate prin caracteristici artistice.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

7 × 1 =

BINE DE ȘTIUT

ULTIMELE ARTICOLE

SELECȚIILE REDACȚIEI

COMENTARII RECENTE