Tehnica fotografică descrisă în acest articol este una oarecum contemporană. Vorbesc despre fotografia UVș în acest caz particular și despre diverse simboluri pictate pe nudul feminin cu vopsea activa la lumina UV. Cred că interesul meu a venit atât din provocările tehnice ale fotografiei IR și UV cat și potențialul artistic al acesteia. Ambele forme au de fapt multe în comun: necesită echipamente specializate și dezvăluie detalii și elemente care sunt invizibile cu ochiul liber.[1]
Cu o istorie de aproape două sute de ani, fotografia a fost martorul cel mai fidel al marilor transformări ale lumii moderne. Fotografia, „desenul cu ajutorul luminii”, a apărut în primele decenii ale secolului al XIX-lea şi a fost rezultatul unor perfecționări de câteva secole ale camerei obscure precum şi a studiului sensibilității la lumină a sărurilor de argint. Fotografia răspunde nevoii din totdeauna a oamenilor de a comunica și de a-și memora evenimentele trăite.
Trăim într-o lume a imaginilor. Dacă invenţia tiparului a potenţat gândirea abstractă plasând cunoaşterea deasupra spectacolului și comunicării, mass-media contemporană a impus puterea imaginii, a sensibilului și a concretului. Imaginile ne dau informații despre situaţii și evenimente, iar acelea dintre ele care capătă o valabilitate generală, devin simboluri. Valoarea lor informativă devine dependentă de timp. Din acest punct de vedere fotografia, chiar de la începuturile ei, a înregistrat cultura, istoria şi prezenţa fizică a omului mai bine decât oricare altă formă de artă.
Caracterul documentar al fotografiei a fost unul dintre primele laturi ale limbajului său specific. Într-o fotografie documentară “se combină abordarea plină de imaginaţie şi prezentarea creator – artistică pentru a reda subiecte din viața de toate zilele în forma cea mai eficace” (A. Feininger). După depăşirea complexului faţă de artele plastice din a doua jumătate a secolului trecut (fotografia pictorialistă), prin fotografia directă (“straight photography”) s-au identificat elementele specifice care ţin în special de autenticitate și surprinderea semnificaţiei și esenţei unui eveniment prin alegerea momentului de fotografiere.
Pentru a înțelege despre ce este vorba, trebuie să ne întoarcem la baza fotografiei: lumina, care este de fapt un spectru de lungimi de undă. Cu ochiul liber se poate percepe doar o parte din acest spectru, unde fiecare lungime de undă corespunde unui ton de culoare, mergând de la albastru (400 nanometri) până la roșu (700nm). Peste 400nm, găsim ultraviolete, în timp ce infraroșu se află de peste 700nm. Chiar dacă aceste părți ale spectrului sunt invizibile cu ochiul liber, camerele fotografice au, de fapt, o sensibilitate naturală între aproximativ 300nm și 1000nm.
Cu toate acestea, producătorii de camere echipează senzorii cu un filtru mic, pentru a bloca lumina ultravioletă și infraroșu. La urma urmei, fotografia tradițională are în vedere găsirea unui echilibru al albului bun cu lumină vizibilă. Deci, dacă obiectivul este de a capta invizibilitatea, va trebui mai întâi să eliminam filtrul, pentru a putea utiliza sensibilitatea completă a senzorului. Apoi, este mai bine să utilizam un filtru specific care captează numai infraroșu sau ultraviolet.
Depinde într-adevăr de ceea ce dorim să fotografiem și de ce narațiune sau cadru artistic dorim să le prezentam. De exemplu, îmi place infraroșu în special pentru fotografia de peisaj pe timp de zi. În fotografia de portret, este întotdeauna important să mă întreb dacă IR sau UV este potrivit pentru un proiect sau dacă va cauza neplăceri.
Pentru a realiza fotografiile de mai jos s-a folosit vopsea sensibila la razele ultraviolete. În forma s-a vizibila lumina emisa nu este spectaculoasa, însă în prezenta unei surse de lumina UV pictura corporala devine un adevărat joc de culori. Astfel, s-a gândit o modalitate de transcendenta prin arta fotografica combinata cu noile tendințe de a transmite o imagine. Mesajul fundamental al lucrării este acela că, uneori, chiar dacă metaforic ceea ce vedem cu ochiul liber consideram a fi adevărat, se poate sa ne înșelam.
Lucrarea de mai sus are ca punct de plecare una dintre cele mai faimoase picturi din istoria artei: Nașterea lui Venus de Sandro Boticelli (Botticelli a șovăit între teme mitologice și religioase pentru picturile sale, preluând o parte dintre elementele inovative ale Renașterii, fără să renunțe însă influențele gotice) dar și diverși artiști fotografi din post-modernism cum ar fi Ekaterina Zakharova, Olivier Valsecchi, Ruediger Beckmann, Larry Woodmann, Natalia Mukha, Sally Mann, Olivier Valsecchi, Spencer Tunick și alții.
Fotografia nud, ca artă plastică este un gen de fotografie care descrie corpul uman cu accent pe formă, compoziție, conținut emoțional și alte calități estetice. Nudul a fost un subiect proeminent de fotografie de la inventarea sa și a jucat un rol important în stabilirea fotografiei ca pe un mediu de artă plastică. Distincția dintre fotografia de artă plastică și alte subgenuri nu este absolută, dar există anumite caracteristici definitorii. Un interes erotic, deși este adesea prezent, este secundar, care distinge fotografia de artă de fotografiile de glamour, care se focalizează pe prezentarea subiectului fotografiei în cel mai atractiv mod și fotografia erotica, care are ca scop principal trezirea sexuală a spectatorului. Fotografiile de artă plastică nu sunt luate pentru a servi niciun scop jurnalistic, științific sau alt scop practic. Distincția dintre acestea nu este întotdeauna clară, iar fotografi, ca și alți artiști, tind să își facă propriul caz în caracterizarea muncii lor, deși privitorul poate avea o evaluare diferită.
Nudul rămâne un subiect controversat în toate mediile, dar mai mult cu fotografia datorită realismului său inerent. Nudul masculin a fost mai puțin comun decât cel feminin, și mai rar expus sau publicat.
Fotografii culturilor vestice, care au căutat să înființeze fotografia ca mijloc de artă plastică, au ales frecvent femeile ca subiecți pentru fotografiile lor nud, în poziții care sunt în acord cu nudele tradiționale din alte medii. Înainte de fotografia nud, arta folosește de obicei aluzii la antichitatea clasică; Zei și războinici, zeițe și nimfe. Expunerile de nuduri masculine și de sex feminin în medii de artă tradițională se limitează în cea mai mare parte la portrete ca un războinic ideal sau atlet (pentru bărbați) sau care subliniază divinitatea și reproducerea (pentru femei), iar arta fotografică timpurie a fost angrenata mai întâi și aceste arhetipuri. Imaginile, iluminatul, focalizarea soft, vignetarea și retușarea manuală au fost folosite pentru a crea imagini fotografice care au crescut la nivelul artei comparabile cu celelalte arte din acea vreme. Principala limitare a fost că fotografiile precoce au fost monocrome. Deși artiștii din secolul al XIX-lea au folosit de multe ori fotografii ca înlocuitori pentru modelele vii, cele mai bune dintre aceste fotografii au fost, de asemenea, destinate ca opere de artă în sine.
Fotografiile nudului feminin au fost mai controversate decât lucrările nud pictate și, pentru a evita cenzura, unele fotografii nud timpurii au fost descrise ca „studii pentru artiști”, în timp ce altele au fost folosite ca referințe de către artiști pentru a face desene și picturi ca supliment pentru modelele vii. Eugène Delacroix a fost un pionier al practicii de a folosi fotografiile luate special pentru el de către prietenul său, Eugène Durieu. Edgar Degas și-a făcut propriile fotografii pe care le-a folosit pentru a picta referințe.
Pe măsură ce fotografia artistică a îmbrățișat prima dată și apoi a trecut la imaginile clasice alegorice, fotografii au început să folosească nudul masculin și cel feminin drept un alt mediu pentru a examina problemele reprezentării și identității, sexualității și voyeurismului. În mod alternativ, auto-portretizarea a permis oamenilor să înceapă să reevalueze definițiile acceptate ale senzualității masculinității și feminității prin fotografierea ei înșiși.
Alfred Stieglitz este o figură importantă în aducerea artei moderne în America prin expunerea noului gen de artă în galeriile sale din New York la începutul secolului XX. Este cunoscut publicului probabil mai mult pentru relația sa cu Georgia O’Keeffe, a cărei fotografii nud au fost expuse în 1921.
Stieglitz scria în 1925: „Fotografiile mele, se nasc dintr-o nevoie interioară, o experiență a spiritului. Am o viziune a vieții și încerc să găsesc echivalente uneori sub formă de fotografii.” Adesea, el scria despre adevărata viziune și despre inevitabilitate. După primul război mondial, fotografii avangardiști au devenit mai experimentali în portretizarea nudității, folosind distorsiuni reflexive și tehnici de imprimare pentru a crea abstracții sau pentru a ilustra viața reală, mai degrabă decât aluzii clasice.
Explorarea imagisticii în fotografia UV
Lumina ultravioletă este invizibilă pentru ochiul uman, ceea ce face imposibilă măsurarea caracteristicilor unei lentile sau a unui filtru doar prin privirea lui. Din acest motiv, este necesar să se măsoare caracteristicile spectrale ale componentelor optice și să fie prezentate într-un mod în care să poată fi utilizate pentru a prezice performanțele acestora atunci când sunt utilizate pentru fotografierea ultravioletă. Dacă un filtru este plasat pe calea unei surse de lumină albă pură, el va absorbi (sau uneori reflectă) toate lungimile de undă în afara „benzii de trecere”.
În diagrama de mai jos se poate observa ca lumina alba care pleacă dintr-o sursa care produce toate culorile spectrale vizibile este interceptată de un filtru verde (graficul notat cu a). Filtrul absoarbe toate culorile non-verde, permițând doar verdelui și respectiv culorilor apropiate de el sa treacă. Rezultatul filtrului este mai apoi analizat folosind un spectrofotometru. Lumina din spectrofotometru este dispersată de o prismă, indiferent de culorile care ajung la intrarea instrumentului.
Spectrul de culoare rezultat este proiectat pe un senzor care măsoară intensitatea luminii la fiecare lungime de undă pentru a obține un grafic ca cel prezentat în panoul de jos al diagramei (graficul notat cu b). Presupunem că lumina produsă de bec este perfect albă în spectrul vizibil, așa că vom aloca orice intensitate măsurată prin spectrofotometru, fără ca filtrul să fie testat, ca o linie plată la 100% ( linie colorata cu roz). Din moment ce filtrul absoarbe lumina, ne așteptam ca lumina care iese din filtru să fie o fracțiune (adică mai mică de 100%) a luminii de intrare. Cu filtrul de testare montat, spectrofotometrul ne spune că lungimea de undă de vârf pe care filtrele le permite să treacă este de 550 nm, dar chiar și la această lungime de undă se absoarbe 20% din lumină și se permite trecerea a doar 80% din lumina incidentă.
Luminile de lungimi de undă de sub și deasupra vârfului la 550 nm sunt atenuate mai puternic, ajungând la valori de aproximativ 40% atât pentru lungimi de unda de 525 nm cat și 575 nm. Aceste valori sunt cunoscute ca punctele medii maxime, iar diferența dintre lungimile lor de undă se numește lățime maximă la jumătate maximă. Ceea ce putem spune despre acest filtru este ca are o transmisie de vârf a lumii de 80% la o lungime de de unda de 550 nm și o lățime maxima la jumate maxima de 50 de nm. Daca dorim sa obținem valori în cazul plasărilor mai multor filtre, tot ce trebuie sa facem este sa înmulțim valorile obținute individual.
Același tip de grafic este folosit în mod obișnuit pentru a afișa răspunsul altor componente ale camerei. De exemplu, eficiența senzorului unei camere în captarea și transformarea luminii de intrare în semnale electrice în funcție de lungimea de undă este cunoscută ca sensibilitatea senzorului sau „eficiența cuantică”.
Deși lumina ultravioletă se propagă în vid la fel ca lumina vizibilă obișnuită, aceasta interacționează diferit cu tipul de materiale optice utilizate în camerele comerciale DSLR. Prin urmare, este important să înțelegem modul în care acestea funcționează ca sa știm ce așteptări sa avem din partea lor în cadrul fotografiei ultraviolete.
[1] Acea, Stelian, Incursiuni în Tehnica Fotografică, Editura Brumar, Timișoara, 2013.