Kertész fotografiază aproape orice: furculițe, scări, porumbei, gara din New-York, parcuri, fata adevărata a războiului și bineînțeles, distorsiunea.

Compozițiile sale uneori sunt împărțite de verticala centrala (eg: Chez Mondrian, The Circus etc), avem și divizări oblice însă personal, mereu și mereu, pe Kertesz îl asociez cu ale sale faimoase distorsiuni, imagini suprarealiste, care sunt unele dintre cele mai dinamice pe care le-am văzut pana acum la vreun fotograf. Avem deformarea (distorsiunea mai bine zis) corpului uman feminin.

Diverse părți volumetricele corpului sunt supradimensionate, ieșite parca din „cadrul” natural, altele sunt micșorate reducându-se foarte mult (mare-mic, mult-puțin). Compoziția este complementata cu linii, pete, simboluri.

Corpul deformat în cazul distorsiunilor formează diverse structuri geometrice volumetrice cum ar fi triunghiul, piramidal, eliptic, cuboidal etc.

Pătratul este una dintre formele geometrice care domina în lucrările lui Mesguen, unghiurile de fuga sunt bine conturate pe când la Kertesz spre exemplu pătratul este poate cel mai puțin utilizat (Kertesz iubește formele rotunde, împlinite, „coapte” și parca se teme de violenta compozițiilor sau a unghiurilor simetrice – probabil ca dacă as fotografia și eu printre gloanțe de foc nu cred ca mi-as dori sa fotografiez apoi uzine unde sa observ ca omul s-a redus la o unealtă).

În cazul fotografiei de mai sus, din punct de vedere strict estetic, chipul aplecat se „îneacă”, „cade” parca sub propria-i greutate. Toracele înghite chipul ca niște nisipuri mișcătoare care înghit oameni.

Chipul este redus la o pata închisa, genunchiul iese din cadru dar știm ca e acolo (spațiu delimitat, dar nu tocmai închis). Triunghiul (cifra 3 – Crewdson – trinitate) format de coapsa, genunchi și laba piciorului formează un poligon triedric care se încadrează aproape perfect în triunghiul format de creștetul capului, sânii exagerat de alungiți (formează împreuna cu brațele linii verticale de grosimi diferite) și aceeași genunchi care ies din cadru. Privirea mentala (noi știm ca e acolo căci nu sunt oameni fără ochi), forțează aceasta verticala.

Contraste avem din abundenta:

1. Mare-mic: triunghiurile menționate anterior, lungimea sânilor și a mâinilor comparativ cu degetele de la mana dreapta, pana și tondo-urile merg pe o partitura a lor de la mare la mic, plinul terminându-se cu un gol.
2. Mult-puțin: Cutia toracica aproape ca ocupa un sfert din cadru (exista și o tensiune intre semicercul gol din dreapta superioara a cadrului și trunchiul de con răsturnat – cutia toracica pare sa fie atras în ambele direcții creând-se astfel o tensiune uriașa) comparativ cu jumătatea inferioara a corpului (nu iau în calcul sistemul volumetric mental ci ceea ce vad).
3. Plin-gol: iarăși acea „gaura neagra” care tinde sa absoarbă subiectul ancorat încă în cadru.

Compoziția este una modificată, dinamică, excentrică deoarece avem interacțiuni multiple, atracții și respingeri. Onduleul care creează un ritm, contribuie la aceasta tensiune. Ponderea este inferioara; avem puncte nodale, nod tensional creat de pata, linii de greutate diferita care denota complexitate.

Kertész, dintre toți cei patru (urmează un hyperlink către un al doilea articol de acest fel), din punctul meu de vedere, are cea mai variata gama de subiecte și jonglează intre ele fără nicio problema.

În cazul soților Bernhard și Hilla Becher fotografiile sunt de fapt rezultatul alăturării a unui set de fotografii mai mici care se leagă una de alta prin funcționalitatea subiectelor anorganice fotografiate: turnuri cu apa, uzine și fațada, turnuri de răcire, rezervoare de gaz etc.

Se poate face o paralela din punct de vedere al utilității cu trupurile distorsionate ale lui Kertész dar nu și din punct de vedere al identității estetice căci volumele soților Becher, cel puțin pe un plan general cilindric, sunt aproximativ identice pe când la Kertesz dinamismul este dar chiar de ponderea inegală, masivă dintre părțile corpului care devine un soi de plastilină care curge în orice direcție.

Sfera, trunchiul de con se regăsesc și la Kertesz ca structuri volumetrice iar linia, punctul soților Becher e mai pronunțată la Mesguen. Poate cilindrul sau trunchiul de con creează o triada intre Kertesz, Becher și Mesguen (corp, unele structuri, părți din structuri).

Perspectiva soților Becher este una liniara iar fotografiile par mai degrabă grafice. Grila da naștere unei dinamici ordonate înglobând fiecare sistem „disecat”. Per ansamblu, colajul este dominat de verticale. Imaginea centrala, cea cu turnul de apa cilindric, pare sa atragă într-o anumită măsura spre ea toate celelalte structuri însă verticalitatea puternica a acestora împiedică acest lucru ducând către un sistem excentric.

Nu știu dacă s-a urmărit vreun anume criteriu în realizarea colajului de mai sus deși o anumita transformare pe verticala, de sus în jos este prezenta… un soi de destructurare, iar de la stânga la dreapta parca a 3-a fotografie din fiecare sir este un „accent” flancat în laterale de crescendo-uri și decrescendo-uri structurale în timp ce funcționalitatea este aceeași.

Grila împarte cadrul în dreptunghiuri identice. Aproape fiecare dreptunghi găzduiește un joc foarte interesant de forme volumetrice circulare: sfera, semisfera, cilindru, con, trunchi de con, cubul, paralelipipedul (de exemplu ultima imagina de pe situl al 3-lea). As denumi, în scop de marcaj, aceste forme: „carapacea” sau „fațadă”. Ferestrele sau gurile de aerisire minuscule au aceleași forme geometrice. Se sesizez sub forma de puncte, linie întrerupta și în câteva cazuri ca și pete.

Tot linii sunt în cele mai multe din cazuri și structurile de susținere. Iese din tipologie prima fotografie din șirul al 3-lea: structura imensa susținută de un cilindru extrem de subțire (mă gândesc la Obeliscul lui Newman).

Încadrarea ansamblului este într-un dreptunghi iar contrastul cel mai apăsător este cel al formelor geometrice. Din punctul meu de vedere, în cazul tuturor acestor turnuri de apa, luate individual, avem un contrast cu un anumit soi, bizar, de organicitate –a cărei funcție rămâne aceeași: știm ca libertatea apei, dătătoare de viață este limitata de structuri… însă în afara avem vegetație mai mult sau mai puțin stearpa.