Non-culorile; albul, negrul și griul neutru

1
15782

Albul, negrul și toată gama gri-urilor pe care o poate forma amestecul celor două culori sunt clasificate ca și non-culori, deoarece nu conțin pigmenți cromatici, însă lucrurile nu stau chiar așa, după cum vom vedea analizând negrul și albul mai în detaliu. Amestecarea fizică a negrului cu albul, în diferite proporții, duce la variațiile acromatice.

Dacă amestecarea cantitativă a albului și negrului este progresivă, se obține pe o scară valorică griul neutru. Importanța negrului și albului ca și pigmenți acromatici are aplicabilitate în închiderea sau deschiderea unei culori. Iar dacă într-o compoziție se amestecă o singură culoare cu alb sau cu negru, vorbim de monocromie.

Inițial, negrul a fost considerat ca fiind o culoare (pentru ochiul omului medieval albul și negrul erau culori în toată puterea cuvântului) însă pe la sfârșitul Evul Mediu și începutul secolului al XVII-lea, acesta își pierde treptat statutul de culoare. În timpul anului universitar 1665, Isaac Newton (1642–1727) propune o nouă scară coloristică în care nu mai exista loc pentru alb și negru.[1]

Negrul se va situa de acum înainte în afara oricărui sistem cromatic. Dacă până pe la începutul secolului al XX-lea albul și negrul au fost percepute în artă ca non-culori, artiștii au început să redea treptat albului și negrului statutul de culori autentice.[2]

Recunoașterea statului de culoare autentică a negrului s-a făcut anevoios, în condițiile în care chiar și oamenii de știință au fost reticenți în a-i recunoaște orice proprietate cromatică. Leonardo da Vinci, la sfârșitul secolului al XV-lea, afirma că „negrul nu este o culoare”. În 1946, în cadrul unei expoziții de la galeria Maeght din Paris se proclama „Negrul este o culoare” scopul acestui demers fiind acela de a exprima o poziție contradictorie față de cea predată în „școlile de arte frumoase și în tratatele academice de pictură[3].

Mergând pe linia gândirii aristotelice conform căreia „culoarea este lumină; lumina ce s-a atenuat sau s-a întunecat traversând diverse obiecte sau medii. Slăbirea sa se face în cantitate, intensitate și în puritate și, în consecință, dă naștere diferitelor culori. Iată de ce dacă se plasează culorile în axă, toate se situează între un pol alb și unul negru, care fac parte plenar din sistem[4] se poate conchide ca atât albul cât și negrul sunt culori în toată puterea cuvântului.

Totuși, cel puțin din punct de vedere al unui istoric al culorilor, adevărul a rămas pe undeva la mijloc, cu toate ca balanța înclină spre a afirma că negrul, în contextul socio-cultural modern, este într-adevăr o culoare, în pofida lipsei vreunei argumentări științifice.

Nu este foarte relevant dacă negrul și albul sunt sau nu culori, deoarece în artă folosim toate culorile, nu facem o deosebire între ele și ne referim la ele ca și culori, dar, sintetizând sursele bibliografice și mergând strict pe traseul științific, negrul și albul rămân non-culori, deși ar fi ciudat să spunem despre o haină că nu este colorată deloc doar pentru că e neagră sau albă, mergând pe o logică strict rațională.

Referințe:

[1] Michel Blay, Les Figures de l’агс-en-ciel, Ed. Carré, (despre descoperirile lui Newton şi consecințele acestora) Paris, 1995, p. 60-77.
[2] Michel Pastoreau, op. cit., pp. 25-28.
[3] Ibidem, p. 10.
[4] Ibidem, p. 159.

Articolul precedentTeoria tricromatică a percepției vizuale
Articolul următorKandinsky, Klee, Itten; clar-obscurul acromatic
Atila Gombos
Artist (cu acte 'n regulă). În rest, web designer, developer, marketing specialist. Acest proiect este unul foarte drag sufletului meu, cu atât mai mult cu cât este singurul loc din sfera online unde pot așterne ce și cum gândesc.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

6 × 1 =