Noţiunea de păcat a fost conturată încă din negurile civilizaţiilor apuse, pre-creştine. În jurul ei s-au dezvoltat noţiunile de judecată, răsplată sau pedeapsă; păcatul fiind polul opus al acţiunilor bune prin excelenţă – înainte ca principiul de morală să existe clar.
Păcatele clasice, precum cele şapte păcate capitale din dogma creştină, sunt întruchipări ale unor atitudini de viaţă nocive individului şi colectivităţii din care face parte. De aceea ele sunt menţionate, cu variaţiuni specifice vremii, de autorii textelor antice: desfrâul, îmbuibarea, avariţia, mânia, lenea, mândria, invidia – au fost şi sunt maladii atemporale ale umanităţii. Majoritatea acestor autori au propus practicarea virtuţii ca pe o alternativă de prevenire şi combatere a păcatului.
Tora spune “orice lucru se cunoaşte prin contrariul său, pentru că binele ne face să cunoaştem răul şi dulcele – amarul.” La fel, Seneca spune “Omul înţelept nu se întristează niciodată şi nu e leneş.”, iar filosoful arab Sed scrie “Cine-şi stăpâneşte mânia şi îşi înfrânează limba, îşi purifică sufletul şi este perfect.”
Observăm din aceste texte, scrise de oameni aparţinând unor culturi foarte diferite, în perioade diferite, că păcatul este un termen a cărui profunzime derogă din raportul său cu opusul, cu idealul, şi în final cu sinele uman. De reţinut este că actul considerat păcat este etichetat astfel când contravine conduitei sociale sau unui sistem de valori propriu unei comunităţi.
Nu de puţine ori faptele reprobabile au fost justificate în contextul înfăptuirii lor de către adepţii unui sistem de valori care nu opunea acestora o variantă mai bună. Însăşi Aristotel afirma “Să nu-ţi calci cuvântul dat, înafară de prostituate şi copii” – ceea ce dovedeşte că nici măcar o instanţă elevată, precum părintele filosofiei moderne, nu este infailibil în judecăţiile sale. Înţelepţii din Antichitate au concluzionat că cel mai bine este ca nimeni să nu se considere arbitrul deciziilor semenului său, cum afirmă, în Noul Testament, Iisus Hristos: “Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi.”
Astfel, în sec. IV – III a. Chr., Socrate enuţează cea mai bună cale de prevenire a păcatului “Cunoaşte-te pe tine însuţi.” Lumea precreştină era conştientă de ce este păcatul, dar mai ales de faptul că păcatul este cel mai bine identificat de făptuitorul său. Sâmburele de adevăr la care a ajuns umanitatea în Antichitate este că singurul păcat este păcatul personal. A fost sesizată nevoia omului de elevaţie, dar şi scindarea din interiorul său, neputându-şi explica, metaforic, “Cum cade de bună voie cel ce-şi doreşte să zboare.”
Omul antic suferea de pe urma păcatului personal, dar practica unei vieţi virtuoase în societate şi perfecţionarea sinelui erau munci anevoioase şi descurajante, fiindcă nu există un etalon sau un reper, “omul fără de păcat” al cărui model să-l urmeze.
Nicio filosofie nu a fost mai exactă cu privire la păcat decât creştinismul, care a adus lumii răspunsul de conduită şi rezolvarea tuturor problemelor ridicate de acest subiect în persoana de la Iisus Hristos – începutul erei noastre – raportul dintre om şi forţa răului se re-echilibrează, iar omul, fiecare individ în parte, în felul său propriu şi personal, poate exclude păcatul total din universul său interior şi exterior, o datorie şi un privilegiu al fiecărui om.
Păcatul a devenit o adevarată problemă scolastică pe parcursul istoriei, de la finalizarea ultimei cărţi a Noului Testament, Apocalipsa, în jurul anului 100 d.Hr. şi adunarea tuturor celor 67 de cărţi sfinte într-o singură colecţie, Biblia.
Percepţia păcatului pentru majoritatea popoarelor necreştine din primele secole ale erei nostre era legată în mare măsură de datoria individuală faţă de anumite cerinţe sociale. Pe parcurs ce misionarii creştini pătrund din ce în ce mai mult în Europa, dar şi în Asia şi Africa, apostolul Toma ajungând până în India, ideea de păcat personal prinde contur ca “încălcarea voită, asumată, a voinţei divine”- act propiu doar individului uman, în stare de perfectă libertate şi neatârnare, a cărui efect este depărtarea sinelui de Dumnezeu.
Dacă pentru creştinii primelor secole voia divină era identificată cu legea iubirii enunţată de Iisus Hristos: ”Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău. Aceasta este cea mai mare şi cea dintâi poruncă. Iar a doua este asemenea acesteia: Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci este cuprinsă toată Legea şi Profeţii” (Matei 22,37-40) iar încălcare acestei legii părea logic imposibilă, cunoscute fiind torturile îndurate de nenumăraţi martiri pentru “dragostea lui Dumnezeu”; nu acelaşi lucru poate fii spus de generaţile ulterioare Marii Schisme din anul 1054.
Disputele teologice au adâncit problema păcatului atât în manieră eclesiastă, referitoare la împărţirea şi gravitatea păcatului şi la ritualul de absolvire, cunoscut ca confesiune sau spovedanie, cât şi pe plan social, creştinii Evului Mediu urmând o conduită quasidogmatică, împletită cu legendele şi credinţele populare. Până la apariţia tiparului 500 de ani mai târziu, când teologii reformatori au început să publice cărţi pentru publicul de rând, păcatul personal nu mai atârna în accepţia publică decât de hotărârile starostelui comunităţii.
Odată ce curentul Iluminist ia amploare, păcatul personal începe să fie corelat cu dictonul latinesc “Homo sum, humani nihil a me alienum puto” (Om sunt, şi nimic din cele omeneşti nu-mi sunt necunoscute) ca o reacţie la bigotismul evului mediu întunecat şi o reîntorcere la teologia umanistă, fondată şi ea în jurul dictonului “errare humanum est”- a greşi e omeneşte.
Propie peroadei postiluministe este scăderea interesului public faţă de problema păcatului, lăsată în seama bisericilor şi a slujitorilor săi, accentul fiind pus mai degrabă pe emanciparea socială prin progres tehnic şi educaţional.
Din 1800 şi până în zilele noastre păcatul personal a rămas sub semnul dictonului “Vincit qui se vincit” adică “Învinge cel ce se învinge” , cu toate că formele de interpretare sunt variate.
În sfârşit nu numai creştinismul şi-a adus aportul în sfera păcatului, prin teologii şi moraliştii săi. Islamul este cultul cel mai apropiat de creştinism în felul de a înţelege natura păcatului, însă metodele de absolvire predicate de Qr’an şi cele practicate de islami diferi riguros de creştinism.
Budismul însă nu posedă un termen efectiv pentru noţiunea de păcat. Drumul spre desăvîrşire, Dharma, este ţinta omului prin excelenţă iar forţa divină, Karma, îl ghidează pe acesta, răsplătind acestuia în funcţie de faptele sale pe loc sau corectându-l, în caz de greşeală.
Shintoismul de asemenea nu atribuie păcatul unei persoane în totalitate, cuvântul folosit de acest cult străvechi bazat pe elementul vegetal, fiind tsumi “a comite un accident” care provoacă kegare o “dereglare” a relaţiei dintre om şi univers, o perturbare a WA-ului, a păcii interioare.
