Etimologia cuvântului fotografie provine din limba greaca φωτός (phōtos), genitivul φῶς (phōs), lumina și γραφή (graphé) reprezentare prin linii sau a desena, împreună rezultând a desena cu lumina – conform dicționarului de etimologie al lui Douglas Harper. Deși au existat polemici legate de originea cuvântului, cum că ar veni din fr. photographie, oficial creditul îi revine lui Sir John Herschel în urma unor dezbateri intense la Societatea Regală din Londra care au avut loc la data de 14 martie 1839.[1]
Camera Obscură
Apariția fotografiei, ca și tehnică, este strâns legata de diverse descoperiri tehnologice. În manuscrisul Mòzǐ filozoful chinez Mo Di (cca. 470–391 î.e.n.), care a descoperit și a dezvoltat principiile științifice ale opticii, menționează principiul de funcționare al unei camere obscure. Abia mai târziu, în secolele IV și respectiv V î.e.n., Aristotel și Euclid au descris independent camera obscură.[2] Revoluționar în tot acest proces de experimentare a fost constatarea – făcută mai târziu și de Leonardo da Vinci – că fasciculele luminoase care pătrund printr-un orificiu într-o instalație închisă formează o imagine răsturnată pe locul unde ele sunt proiectate.
Episcopul Albertus Magnus (1193–1280) și poetul Georg Fabricius (1516–1571), ambii de origine germană, au descoperit azotatul de argint și clorura de argint[3] – substanțe care cu mult timp după aceea vor fi folosite ca fixatoare a imaginilor pe pelicula sau placa fotografică. Italianul Dabiele Barbaro (1514–1570) a descris diafragma în anul 1556,[4] iar în anul 1694, filozoful olandez Wilhelm Homberg (1652–1715) a descris faptul că lumina înnegrește anumite substanțe chimice[5] (reacție fotochimica).
Pictorii renascentiști au folosit camera obscura care, de fapt, oferă o reproducere optică în culori care domina arta occidentală. Camera obscura înseamnă literal „cameră întunecată” și își are originea în limba latină. Este o cutie cu o gaură în ea care permite luminii să treacă și să creeze o imagine pe bucata de hârtie. Prima descriere a camerei obscure aparține lui Leonardo da Vinci, în anul 1504. Principiul bazic de funcționare al camerei obscure este ilustrat în figura 1.1.
Fig. 1.1. Ilustrație a principiului de funcționare a camerei obscure.
Sursa: Wikipedia.org, distribuit sub licența libera: CC-BY 2.0., accesat la data de: 26 aprilie 2017.
Camera obscura a fost concepută inițial pentru a observa eclipsele solare, iar mai apoi, prin secolul al XVII-lea, procesul devine portabil prin fixarea unei lentile într-un capăt al unei cutii și folosind o bucată de sticlă mată în capătul opus pentru a vizualiza imaginea. Se putea fixa și o oglindă la un unghi de 45°, asigurând astfel privitorului o orientare corectă, astfel încât contururile să poată fi trasate. Importanța camerei obscure este aceea că a stat la baza construirii aparatelor de fotografiat moderne.[6]
Heliografia și dagherotipia
În anul 1800, inventatorul britanic Thomas Wedgwood a fost primul despre care se știe că a încercat să capteze o imagine utilizând o camera obscura și o substanța chimică fotosensibilă. El a utilizat hârtie sau piele albă tratate cu azotat de argint. Deși a obținut niște umbre ale unor obiecte plasate între lumina soarelui și camera obscura, imaginile nu rezistau deoarece se înnegreau în totalitate într-un timp relativ scurt.[7] Prima încercare încununată de succes de a imortaliza o imagine printr-un proces heliografic îi aparține inventatorului francez Nicéphore Niépce: în anul 1827 aflându-se la casa sa de vacanță din Le Gras at Saint-Loup-de-Varennes poziționând o camera obscură cu lentila la fereastră timp de opt ore. Ca și suport fotosensibil, Niépce a folosit o placă de 16,2 cm × 20,2 cm acoperită cu bitum de Judea, un bitum natural.
Astfel a obținut faimoasa imagine intitulata View from the Window at Le Gras,[8] (il. 1). Deoarece procesul lui Niépce necesita o expunere extrem de lungă, el a încercat să-și îmbunătățească procesul, să îl înlocuiască cu unul mai practic. În parteneriat cu artistul francez Louis Daguerre (1787–1851), a elaborat metode de procesare ulterioară expunerii care au produs rezultate superioare vizuale și au înlocuit bitumul cu o rășină mai sensibilă la lumină, dar au fost încă necesare ore de expunere. Niépce a decedat în anul 1833, iar Daguerre a redirecționat apoi experimentele către halogenurile de argint, sensibile la lumină, pe care Niépce le-a abandonat cu mulți ani mai devreme din cauza nepriceperii sale de a face imaginile pe care le-a captat luminoase și permanente.
Il. 1. View from the Window at Le Gras, 1927, Niépce. |
Eforturile lui Daguerre au culminat cu ceea ce mai târziu a fost numit dagherotipie. Elementele esențiale erau o placă de cupru argintată, sensibilizată de vapori de iod, developată cu vapori de mercur și „fixată” cu apă sărată concentrată.[9]
Astfel, timpul de expunere necesar obținerii unei imagini s-a redus considerabil, de la ore la minute. Este importantă această trecere de la heliografie către daghereotipie căci marchează, prin experimentarea procedeelor de fixare a imaginii astfel încât aceasta să reziste în timp, începutul a ceea ce va urma să devină una dintre cele mai apreciate arte vizuale – fotografia.
Il. 2. Boulevard du Temple, Paris, 1838, Louis Daguerre. |
Astfel, în 1838, Daguerre surprinde o vedere spre o stradă din Paris, imagine considerată a fi cea mai veche fotografie care arată o persoană vie. Este o vedere pe o stradă aglomerată, însă deoarece expunerea a durat câteva minute, traficul în mișcare nu a lăsat urme. Doar cei doi bărbați din colțul din stânga jos, unul aparent având cizmele lustruite de celălalt, au rămas într-un singur loc suficient de lung pentru a fi vizibili (il. 2). Daguerre, susține că a exclamat: „Am prins lumina, i-am oprit zborul!”.[10]
Procesul lui Daguerre a fost anunțat public, fără detalii, la 7 ianuarie 1839. Știrea a creat o senzație internațională și pe bună dreptate: publicul a aflat că se poate imortaliza o imagine. În același an, americanul Robert Cornelius este creditat pentru primul autoportret.[11] În Anglia, fizicianul britanic Henry Fox Talbot efectua și el incursiuni în captarea unei imagini, având primele reușite în anul 1835 și includea captarea imaginii unei frunze de varză cu o variantă mai mică de camera obscura.
Acest aparat era numit cursa de șoareci. Fotografiile erau imagini negative imprimate pe hârtie, fiind preparate cu soluții de săruri de argint, sensibile la lumină. Acestea erau fixate mai întâi cu diverse săruri, iar mai apoi în trisulfat de sodiu.[12] Deci, un alt moment marcant deoarece a fost descoperită posibilitatea captării unei imagini negative care putea fi developată ulterior chimic.
Referinte:
[1] Josef Maria Eder, History of Photography (English and German Edition), Dover Publications Inc., New York, 1978, pp. 258-259.
[2] Robert E. Krebs, Groundbreaking Scientific Experiments, Inventions, and Discoveries of the Middle Ages and the Renaissance, Greenwood Publishing Group, California, 2004, p. 20.
[3] Georges Potonniée, The history of the discovery of photography, Ayer Co Pub, New Hampshire, 1973, p. 50.
[4] Helmut Gernsheim, A concise history of photography, Courier Dover Publications, New York, 1986, pp. 3-4.
[5] Alison Gernsheim, The history of photography from the earliest use of the camera obscura in the eleventh century up to 1914, Oxford University Press, Oxford, 1955, p. 20.
[6] Stelian Acea, Incursiuni în Tehnica Fotografică, Brumar, Timișoara, 2013, p. 31-32.
[7] Richard B. Litchfield, Tom Wedgwood, the first photographer; an account of his life, Londra, 1903, p. 185-187 (consultat online în format PDF la adresa <webarchive.org>, 28 aprilie 2017).
[8] Robert Hirsch, Seizing the light: a history of photography, McGraw-Hill, New York, 2000, pp. 47-55.
[9] Louis Daguerre, History and Practice of the Photogenic Drawing on the True Principles of the Daguerreotype with the New Method of Dioramic Painting, trad. J. S. Memes, LL. D., Stewart and Murray, Londra, 1839, p. 56-68, (referința este disponibilă doar în format electronic la adresa web: <books.google.ro>, 28 aprilie 2017).
[10] Ibidem, p. 47.
[11] John Hannavy, Encyclopedia of Nineteenth-Century Photography, Routledge, Londra, 2013 p. 339.
[12] Daniel Malcolm, William Henry Fox Talbot (1800–1877) and the Invention of Photography, Metropolitan Art Museum, 2000. <http://metmuseum.org/toah/hd/tlbt/hd_tlbt.htm>
