Masca: istoric, simbolistică, rol în arta contemporană

0
457
blank

Masca, în mai toate lucrările de artă, este o a doua piele, o ilustrație a Sinelui universal care astfel ascunde, depersonifica subiecții lăsând in același timp forma acestora intacta.  Masca astfel creata face o punte de legătura dintre Sine si exteriorizarea instinctelor, dorințelor subconștientului. Astfel masca eliberează cumva din prizonierat, operand ca un fel de catharsis. Ea lasă sa se întrezărească zbuciumul sufletesc care, adeseori, este reprimat.

Conotațiile măștii sunt diferite in funcție de timp și sfera geo-socio-culturala. Masca funerara egipteana si cea chineza (hun), este arhetipul continuității vieții după moarte. Ea năzuiește, conform lui M. Burckhardt, să „rețină în mumie răsuflarea osemintelor, modalitatea subtilă inferioară a omului”.

Dar aceasta nu este un proces lipsit de riscuri, mai ales când este vorba de un cineva care nu a ajuns la un anume grad de înălțare spirituală. In aceasta sfera a simbolisticii masca este frecvent folosita drept simbol ar ascendentei spirituale, a trecerii (si renașterii) într-o alta lume. (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dictionar de Simboluri. Mituri, Vise, Obiceiuri, Gesturi, Forme, Figuri, Culori, Numere, Polirom, Iași, 2009, p. 565, pf. 5, apud Jacob Burchardt, Le masque sacre, Etudes traditionnelles, nr. 380, Paris, 1963).

In această imagie putem observa transformarea graduală pe care o mască o creează.

Simbolistica măștii este o metaforă, o transformare căci nu vorbim literalmente de o moarte a trupului, una biologica, ci mai degrabă despre o moarte „clinica” sufleteasca si eventual o reînnoire, o transcendenta a acestuia spre cunoaștere filozofica, idealizata.

In cazul amerindienilor masca are un simbol medical: previne și vindecă atât bolile fizice, cât și pe cele psihice. In ritualurile lor, bărbații care poarta o astfel de masca reprezintă au capacitați asemănătoare sistemului imunitar: țin deoparte bolile din sate primăvara şi toamna, adică la cumpenele celor două jumătăți ale drumului descris de soare pe bolta cerească. Așadar, in acest caz vorbim de puterea tămăduitoare – indirecta – a măștii care creează prin puterea-i o delimitare dar si un „medicament” menit sa prevină boala trupului si totodată a spiritului, psihicului.

In Africa masca este mai tot timpul tovarășă cu riturile legate de pământ, cele funerare si cele inițiatice. Jean Laude a scris in 1966 despre aceste măști, pe care le numește „sculpturi in mișcare”, in Les Arts de l’Afrique Noire. (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dictionar de Simboluri. Mituri, Vise, Obiceiuri, Gesturi, Forme, Figuri, Culori, Numere, Polirom, Iași, 2009, p. 565, pf. 5, apud Jean Laude, Les arts de l’Afrique Noire, Paris, 1966, p. 196, pp. 201-203, pp. 250-251).

Măștile reînvie, la intervale regulate, miturile ce vor să explice originea obiceiurilor de zi cu zi. După simboluri, etica se prezintă ca o replică a cosmogenezei. Măștile îndeplinesc o funcție socială; ceremoniile cu măști „sunt adevărate cosmogonii ce regenerează timpul și spațiul: ele caută astfel să-l sustragă pe om și valorile pe care le întruchipează el de la degradarea ce-și pune pecetea pe toate în timpul istoric. Dar ele sunt și adevărate spectacole cathartice, în cursul cărora omul capătă conștiința locului sau in univers și își vede viața și moartea înscrise într-o dramă colectivă care le conferă astfel un sens.

In riturile de inițiere, masca dobândește un înțeles oarecum diferit. Inițiatorul mascat îl întruchipează pe duhul care-i învață pe oameni; dansurile cu măști îi insuflă adolescentului convingerea că „el moare în raport cu vechea sa condiție pentru a renaște în chip de adult”.

Măștile au, alteori, o putere magică: ele ii apară pe cei ce le poartă de răufăcători si de vrăjitori; pe de altă parte, membrii unei societăți secrete se servesc de ele pentru a impune voința stârnind teama.

Masca mai este și un instrument de posedare: ea este menită să capteze forța vitala ce se scurge dintr-o ființă umană sau dintr-un animal în momentul morții. Masca  transformă trupul dansatorului, care-si păstrează individualitatea și care, slujindu-se de ea ca de un suport viu și însuflețit întruchipează o altă ființă — un duh, un animal mitic sau fabulos care, astfel, este figurat momentan și a cărui putere este mobilizată.

Masca mai îndeplinește și funcția de agent ce reglează circulația – cu atât mai primejdioasă cu cît este invizibilă – a energiilor risipite prin lume. Ea le capturează spre a le împiedica să rătăcească. „Dacă forța vitală eliberată în momentul morții ar fi lăsată să rătăcească, ea i-ar stingheri pe cei vii și ar tulbura rânduiala. Captată în mască, ea este controlată, am putea spune capitalizată, și redistribuită apoi în folosul colectivității. Dar masca îl apără și pe dansatorul care, în timpul ceremoniei, trebuie apărat de forța instrumentului pe care-l mânuiește.” Masca are rostul de a stăpâni și de a controla lumea invizibilă. Multiplicitatea forțelor care circulă prin spațiu ar explica varietatea eterogenă a măștilor, în care figurile omenești se îmbină cu formele animale, într-o serie de teme ce se împletesc în mod confuz și, uneori, monstruos.

Masca nu este însă lipsită de primejdii pentru cel ce o poartă. Căci, vrând să prindă forțele altcuiva în capcanele măștii sale, el poate fi, la rându-i, posedat de celălalt. Masca și purtătorul ei se intervertesc rând pe rând, iar forța vitală condensată în mască poate pune stăpânire pe cel ce se pusese sub ocrotirea ei: protectorul devine astfel stăpânul. Purtătorul de mască, ori chiar persoana care ar vrea doar să atingă masca, trebuie ca, în prealabil, să se învețe să întrețină un contact cu masca și să se pregătească dinainte împotriva oricărui soc: de aceea, o anumită perioadă, ei respectă o sumă de interdicții (alimentare, sexuale etc.), se purifică prin băi, aduc jertfe și se roagă.

Avem de-a face cu un soi de pregătire în vederea unor schimburi mistice. Unii etnologi au făcut de altfel o legătură între utilizarea măștii și metodele practice de acces la viața mistică. Carl Einstein a definit masca drept un extaz imobil. Jean Laude, mai moderat, sugerează că masca ar Putea fi „mijlocul consacrat de a ajunge la extaz, de vreme ce ea ține in ea zeul sau duhul. Potrivit lui M. U. Beier, care citează câteva exemple, anumite măști yoruba ar manifesta expresia unei făpturi vii, unite deja prin extaz cu așa numiții Bazimu. Despre trăsăturile feței, proeminente și bombate (îndeosebi ochii), despre formele rotunde și umflate, gata parcă să plesnească din pricina unei răbufniri lăuntrice, am putea spune că exprimă concentrarea și receptivitatea asemănătoare celor ce apar pe chipul unui credincios în adorație – fie când se pregătește să-l primească pe zeu în sufletul său, fie imediat după săvârșirea uniunii sale mistice cu zeul”. Să mai amintim că diferitele concepții despre mistică se situează la nivelul diferitelor teologii ale vieții religioase.

Forța capturată nu se identifică nici cu masca, aceasta nefiind decât o simplă aparență a ființei pe care o reprezintă, nici cu cel care o poartă și o mânuiește fără a și-o însuși. Masca este mediatoare între două forțe și indiferentă față de cel care va birui în această luptă periculoasă dintre captiv și captator. Relațiile dintre acești doi termeni variază de la caz la caz, după cum interpretarea lor variază de la trib la trib. Dacă limbajul cifrat al măștilor este universal răspândit, codul semnificațiilor nu este nici întotdeauna, nici pretutindeni întru totul același.

Limbile celtice nu cunosc cuvântul mască; ele l-au împrumutat din latină și din limbi romanice. Arheologii au scos însă la iveală un număr de măști celtice (și multe reprezentări) și se poate deduce, din câteva descrieri mitologice irlandeze, că unele personaje sau trimiși din Cealaltă Lume purtau mască.

Tradițiile grecești, ca și civilizațiile minoică și miceniană, au cunoscut măștile rituale de la ceremoniile și dansurile sacre, măștile funerare, măștile votive, măștile folosite ca deghizare, măștile de teatru. De la acest ultim tip de mască întruchipând un personaj (prosopon) își are originea cuvântul persoană. Aceste măști de teatru, în general stereotipe (ca în teatrul japonez), subliniază trăsăturile caracteristice ale câte unui personaj — rege, moșneag, femeie, sclav etc.

Există un repertoriu de măști, după cum există unul de piese de teatru sau de tipuri umane. Actorul care-și pune o mască se identifică, în aparență sau printr-o apropriere de tip magic, cu personajul reprezentat. Masca este așadar simbolul unei identificări. Simbolismul măștii a prilejuit scene dramatice în basmele, piesele, filmele în care persoana s-a identificat dintr-atât cu personajul, cu masca, încât nu se mai poate desprinde, nu-și mai poate smulge masca; ea a devenit imaginea reprezentată. Dacă, de pildă, a luat înfățișarea unui demon, în cele din urmă a ajuns să se identifice cu el. Ne dăm seama de efectele ce se pot obține de pe urma acestei forțe de asimilare a măștii. Înțelegem astfel de ce psihanaliza se străduiește să dea jos măștile unei persoane, urmărind s-o pună pe aceasta față în față cu realitatea sa profundă.

Ne întâlnim aici cu miturile hinduse și chineze ale leului, dragonului sau căpcăunului care-i cer zeului ce i-a creat să le dea victime pe care să le devoreze și primesc următorul răspuns: hrăniți-vă din voi înșivă; atunci, ei își dau seama că nu sunt decât o mască, o aparență, o dorință, o poftă de nestăvilit, dar goală de orice substanță.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.