După Primul Război Mondial, valorile și moralitatea tradițională, alături de orice speranță aparentă de bază pentru viitor, au fost cu adevărat zdrobite. Războiul a fost atât de catastrofal încât omul și-a pierdut credința în progresul care sa dezvoltat în Europa secolului al XIX-lea. Nu exista nici o speranță că societatea occidentală ar supraviețui și mulți au pus la îndoială dacă o dependență de valorile tradiționale i-ar permite să o facă.

Totodată, în lumea artelor, libertatea își făcea simțită prezența. Dacă începuturile expresionismului au fost una dintre cele mai puternice cotituri în ceea ce privește nașterea artei moderne, mișcarea DaDa, care literalmente a fost un semnal de alarmă la tendința amatorilor de artă de a accepta aproape orice ca forma de artă, a fost una interesantă chiar dacă, dadaismul ca și curent, a durat doar câțiva ani.

Această mișcare artistică și literară vest-europeană (1916-1923) a căutat descoperirea realității autentice, prin eliminarea culturii și a formelor estetice tradiționale. DaDa a înflorit în principal în Zurich și în alte țări din Europa de Nord precum Berlin, Köln și Paris. De asemenea, și-a făcut simțită prezența și în America, în special New York.

Mulți, îl identifică pe Hugo Ball ca pe inițiatorul actual, despre care se spune că a găsit numele în mod accidental, în timp ce arunca o privire asupra unui dicționar francez-german. Artiștii care s-au alăturat acestei mișcări au crezut, printre altele, că o societate care este întotdeauna angajată în războaie nu merită artă, drept urmare s-a format mișcare anti-artă – creând urâciune și nu frumusețe. Însă toate acestea urmau să fie aparențe.

Războiul  și-a spus cuvântul pe lumea artei. Artiștii doreau să-și dovedească oarecum „lipsa de relevanță” în public. Deși dadaiștii arătau un fel de nemulțumire legată de societate prin așa-zisele lor absurdități, o parte din public părea să le accepte munca.

Burghezia a recunoscut această nouă artă drept „rebelă”, iar anti-arta a devenit artă. Artiștii nu (mai) încercau să găsească înțelesul în tulburare, ci să accepte tulburarea ca fiind natura lumii, ceea ce, la drept vorbind, nici nu a fost un lucru rău deoarece arta nu poate fi doar frumoasă. Respingând valorile tradiționale, artiștii se aflau într-o căutare continuă pentru a înțelege natura umană și societatea într-un mod mai personal și evident, subiectiv.

Artiști precum Hans Arp au avut intenția de a încorpora idea rezultatului aleatoriu în crearea operelor de artă. Acest lucru a fost împotriva tuturor normelor artistice tradiționale.

Introducerea conceptului că arta poate dura chiar și o clipa și că poate include o… săritură în vid, a fost o cale pentru dadaiștii de a contesta normele artistice și de a pune în discuție rolul artistului în procesul artistic. Artiștii Dada sunt cunoscuți pentru utilizarea obiectelor gata făcute – obiecte de zi cu zi care ar putea fi cumpărate și prezentate ca artă, cu puțină manipulare de către artist.

Utilizarea acestor tipuri de obiecte au ridicat suspiciuni în legătură cu creativitatea artiștilor și rolul artei în societate. Nu numai războiul, ci și impactul mass-mediei moderne și epocii industriale emergente a științei și tehnologiei au provocat artiștii DaDa.

Când dadaiștii au ales să reprezinte forma umană, aceasta a fost adesea mutilată sau făcută să arate fabricată sau chiar mecanică. După ce războiul s-a încheiat, în 1918, curentul deja a perturbat pacea în Berlin, Köln, Hanovra și Paris. În Berlin, artistul Hannah Höch a adus un strop de ironie  în acest  curent cu colaje care încorporau modele, fotografii decupate din reviste de modă și imagini ale unei societăți militare și industriale germane în ruine.

La Köln, în 1920, Max Ernst și o trupă de artiști locali, excluși de la o expoziție muzeală, și-au organizat propriul spectacol intitulat „Dada Early Spring” (Dada-Vorfrühling) – în curtea unui pub. Poliția din Köln a închis spectacolul acuzând artiștii de obscenitate. Dar acuzația a fost abandonată atunci când obscenitatea s-a dovedit a fi o imitație a unei gravuri din anul 1504 de către Albrecht.

Ultimele evenimente specifice ale acestui curent au avut loc la începutul anilor 1920, când T. Tzara, M. Ernst, M. Duchamp și alți pionieri DaDa au organizat expoziții provocatoare, producții scandaloase și de manifestări incomprehensibile pentru o pătura aparte a societății.

Pisoarul (1917) lui Marcel Duchamp a stârnit numeroase controverse, dar, de fapt, primul obiect ready-made a fost roata de bicicleta care datează din 1913, și care a fost creată, așa cum a declarat artistul, sub impulsul ce apărea ca modernitate în cotidian.

In 1917 expune Pisoarul (care era un obiect sanitar luat ca atare care însă poartă semnătura artistului) ironizând publicul, care era considerat – de către artist – în stare să meargă sa „admire” arta doar pentru că aceasta purta o semnătură, într-un fel de delir fără sa înțeleagă nimic.

Duchamp, la un moment dat, a umplut un balon de sticlă, care era de fapt o piesă de laborator de chimie pe care l-a dus și l-a făcut cadou prietenilor și colecționarilor din Philadelphia și a purtat titlul Air de Paris.

Un alt artist emblematic în acest sens este Piero Manzoni, care aparține curentului NOUVEAU REALISME. Acesta duce mai departe ideile lui Duchamp, și un exemplu în acest sens fiind Artist”s Breath, care, după cum sugerează și numele, este, literalmente, un balon banal umplut cu aer rezultat din respirația artistului. Era, desigur, o referință la aceasta lucrarea a lui Duchamp.

Manzoni a creat și Amprenta Artistului, Artist’s Shit ș.a. De asemenea a semnat pe pielea unor modele ca și cum ar fi opere de arta (Sculpturile Vii) cu referire la Yves Klein. A mai trasat o linie simplă pe hârtie albă pe care a pus-o într-un tub s.a.