Fotografia ce are la baza nitratul de argint, (argentică) are nevoie de lumina vizibila pentru a putea impresiona pelicula fotosensibila – indiferent dacă discutam despre placi de sticla sau negative fotografice pe pelicula – astfel conducând la crearea unei imagini latente pana in momentul procesării acesteia.

Cianotipul in schimb, are nevoie de lumina din spectrul ultraviolet care in mod normal nu este vizibila ochiului uman. Acesta caracteristica ii conferă ciontipului avantajul de a putea fi manipulat in condiții normale de ambient, nefiind necesara prezenta unui camera întunecate.

Utraviolet „înseamnă” dincolo de violet (din cuvântul latinul ultra: dincolo de), violet fiind culoarea celor mai înalte frecvențe ale luminii vizibile. Ultravioletul are o frecvență mai mare decât lumina violetă.

Radiația UV a fost descoperită în anul 1801, atunci când fizicianul german Johann Wilhelm Ritter a observat că razele invizibile dincolo de capătul violet al spectrului vizibil au întunecat hârtia înmuiată în clorură de argint mult mai repede decât lumina violetă. El le-a numit „raze oxidante” pentru a accentua reactivitatea chimică și pentru a le distinge de „razele de căldură”, descoperite anul trecut la celălalt capăt al spectrului vizibil.

Termenul mai simplu „raze chimice” a fost adoptat la scurt timp după aceea și a rămas popular pe parcursul secolului al XIX-lea, deși au existat aceia care au afirmat că acestea erau un fel de radiație strălucită de lumină. Termenii raze chimice și razele de căldură au fost în cele din urmă abandonați în favoarea radiației ultraviolete și, respectiv, a radiației infraroșii.

În 1878 a fost descoperit efectul de sterilizare al luminii cu lungime de undă scurtă prin uciderea bacteriilor. Până în 1903 era cunoscut că lungimile de undă cele mai eficiente au fost de aproximativ 250 nm. În 1960, a fost stabilit efectul radiației ultraviolete asupra ADN-ului.

Razele ultraviolete sunt invizibile pentru majoritatea oamenilor. Lentilele ochiului uman blochează majoritatea radiațiilor în intervalul lungimii de undă de 300-400 nm; lungimile de undă mai scurte sunt blocate de cornee. Oamenii nu dispun de adaptarea receptorilor de culoare pentru razele ultraviolete.

Cu toate acestea, fotoreceptorii retinei sunt sensibili la aproape UV, iar persoanele care nu au o lentilă (o afecțiune cunoscută sub numele de aphakia) percep aproape UV ca fiind albastru-albastru sau alb-violet. În anumite condiții, copiii și tinerii adulți pot vedea ultraviolete până la lungimi de undă de aproximativ 310 nm. Rezistența la radiații UV este vizibilă de insecte, de unele mamifere și de păsări. Păsările mici au un al patrulea receptor de culoare pentru razele ultraviolete; acest lucru conferă păsărilor „adevărată” viziune UV.

Elementele fierbinți emit radiații UV. Soarele emite radiații ultraviolete la toate lungimile de undă, incluzând ultravioletele in spectrul extrem unde se traversează în raze X la 10 nm. Stelele extrem de calde emit proporțional mai multe radiații UV decât soarele.

Lumina soarelui în spațiul din partea de sus a atmosferei Pământului este compusă din aproximativ 50% lumină infraroșie, 40% lumină vizibilă și 10% lumină ultravioletă, pentru o intensitate totală de aproximativ 1400 W / m2 în vid.

Cu toate acestea, la nivelul solului lumina soarelui este de 44% lumină vizibilă, 3% ultraviolet (cu soarele la zenit), iar restul este infraroșu. Astfel, atmosfera blochează aproximativ 77% din radiația UV a Soarelui, aproape în întregime în lungimile de undă mai scurte, atunci când Soarele este cel mai înalt pe cer (zenit).

Astfel intelegand lumina ultravioleta, in zilele noastre se poate înțelege si fenomenul care sta la baza formarii imaginii. Mai mult datorita evolutiei tehnologie lumina solara (care in mare parte a timpului nu este constanta) se poate inlocuii cu sisteme de iluminare care radiaza in spectrul UV.

Datorita acestora, expunerea in interior este mult mai controlabila si putem spune usor de anticipat, deoarece putem cunoaște toate constantele: modalitatea de realizarea a substantei fotosensibile si cel mai important cantitatea de energie degajata de unitatea de iluminare (sau puterea in Wh a sursei de iluminat).

Timpul de expunere a unui cianotip este factorul cel mai important in obținerea unui rezultat favorabil. Asa cum spuneam mai sus, datorita factorilor naturali, lumina UV solara nu este constanta dar se poate in schimb controla optic expunerea in functie de nivelul de oxidare a stratului sensibil.

Cu toate ca exista o lipsa de constanta, avantajul folosirii luminii naturale il reprezinta faptul ca, chiar si in lipsa luminii solare directe (atunci cand soarele este acoperit de un nor) lumina UV exista si se propaga in atmosfera si este suficienta pentru e realiza expunerea cianotipului – chiar dacă este necesara o perioada mai lunga de timp.

In funcție de intensitatea luminoasa, indiferent dacă ne aflam in soare plin, afara, la umbra, sau in interior folosind sisteme de iluminare artificiale, expunerea cianotipului necesita o perioada strâns legata de puterea luminii UV prezente. Astfel in cazul in care lumina naturala, mai ales vara, este foarte puternica timpul se reduce substantial chiar pana la 6 – 8 min. de expunere.

Controlul luminilor artificiale este cel mai facil iar puterea exprimata de acestea trebuie convertita si adaptata nevoilor noastre. Astfel sursa de lumina artificiala trebuie aleasa cu mare atentie deoarece se folosesc in foarte multe domenii iar spectrul in care radiază diferă foarte mult, si poate conduce la leziuni ale ochilor si chiar arsuri ale pielii.

Odata finalizata expunerea, hârtia (sau suprafața) sensibilizata se separa de negativ si se introduce in apa pentru a se opri prin reacție chimica sensibilitatea acesteia. Oxidarea va conduce la inactivarea soluției fotosensibile si implicit la permanenta imaginii realizate.