Deseori practicată în timpul ceremoniilor, ea supraviețuiește încă sub această formă antică printre populațiile indigene din Australia, Noua Zeelandă, insulele Pacificului și anumite părți din Africa. O formă semi-permanentă de pictură corporală cunoscută sub numele de Mehndi, folosind coloranți din frunze de henna, a fost și este încă practicată în India, în special în cazul mireselor.[1]

De la sfârșitul anilor 1990, Mehndi a devenit popular printre femeile tinere din lumea occidentală. Popoarele indigene din America de Sud folosesc în mod tradițional cărbune umed pentru a-și decora fețele și corpurile. Actorii și clovnii din întreaga lume și-au pictat fețele de secole și continuă să o facă și astăzi.

În Evul Mediu creștin s-a acordat o importanță deosebita culorii corpului, celei a pielii în special. În Evul Mediu central pielea închisa la culoare avea o conotație negativă, aparținând unor personaje situate „în afara ordinii sociale, morale și religioase”[2] relatează Michel Pastoreau. De exemplu, negrul era asociat cu universul Diavolului și al infernului, aspectul întunecat al pielii fiind semnul vizibil al naturilor rele, păgâne și transgresive, iar pielea albă, părul blond era o caracteristică a bunilor creștini, a oamenilor cinstiți și a indivizilor de viţă nobilă.

Știm că în artă, cu precădere în cea contemporana, corpul a fost folosit adeseori ca mijloc de exprimare (Marina Abramovich, Yves Klein cu ale sale Antropometrii etc.), uneori în moduri metafizice, dar și controversate (Marc Quinn, un artist englez, motivat fiind de Rembrandt, își creează odată la câțiva ani cate o sculptură cu propriul sânge). Pictura corpului este uneori folosită și ca o metodă de a atrage atenția în protestele politice, de exemplu cele ale organizației PETA împotriva casei de moda Burberry. Începând cu anul 2005, artistul australian Emma Hack creează fotografii ale unor corpuri umane vopsite, care fuzionează vizual cu un perete vopsit.[3]

Vopsirea corpului uman în negru este de asemenea folosita în fotografia low-key, folosind vopsele sau pigmenți non-toxici, pentru a închide și a accentua cât mai mult cu putință culoarea subiecților fotografiați și pentru a obține rezultatele dorite. Astfel, pentru a obține un efect de reflexie a luminii care produce un contur alb al corpului pictat, dar și un contrast ridicat între alb și negru, se folosesc diverse vopsele amestecate cu creme de corp. Se folosesc de regula henna, tempera sau culori acrilice. Se mai folosește și latexul lichid care este compus din latex natural și coloranți, fiind  aplicat pe corpul uman ca o a doua piele.

Acrilicele pot fi aplicate pe corp cu pensule simple sau cu aerografe. Este una dintre tehnicile cele mai utilizate, deoarece se usucă foarte repede, oferă o elasticitate mare și nu pătează, fiind o vopsea solubilă în apă. S-a dezvoltat o adevărata industrie în acest sens: companii precum Kryolan, Dinair, Mehron oferă o multitudine de tipuri de vopsele pentru a putea picta corpul uman cu ușurință și în siguranță.

Metafizic vorbind, vopseaua odată aplicată devine o a doua piele, o mască ce poate avea o multitudine de înțelesuri în simbolistică: exteriorizează tendințele demonice, așa cum se interpretează în cultura balineză, în cultura chineză operează ca un fel ce catharsis, este interpunătoare între două forțe, indiferent față de cel care va fi victorios în aceasta bătălie periculoasă dintre captiv și captator;[4] ea poate reprezenta și tendința de ascundere a sine-lui (Ego-ul și Id-ul freudian), astfel căpătând dimensiuni ce țin de psihanaliză. De asemenea, culoarea măștii are și ea la rându-i propriile valențe și simboluri.

Tema lucrării beneficiază în mod direct de efectul de mască creat prin aplicarea pigmenților. Acest efect urmărește sugerarea existenței unei medieri între conștient și inconștient. Dacă în viața de zi cu zi măștii tindem să îi conferim o conotație negativă, asociind-o ipocriziei, în artă masca este punctul forte pe care artistul poate miza pentru a-l utiliza în dezvăluirea caracterului de iluzie fundamentală proprie realității.

Prin aceasta, artistul încercă să redea imaginea ascunsă a omului dincolo de iluzia vizuală; în plus, masca are o dublă conotație: depersonalizarea și personificarea. Masca pe care o purtăm la un moment dat nu este altceva decât morala care ne subjugă și ne transformă; măștile nu ascund niciodată un chip autentic – necontaminat moral – ci întotdeauna acoperă și sunt acoperite de alte și alte măști.

Referințe:

[1] Neil Collins, Body Painting, Art Encyclopedia, <www.visual-arts-cork.com/painting/body.htm>, data accesarii: 10 mai 2017.
[2] Michel Pastoreau, op. cit., p. 93.
[3] Debbie Cuthbertson, Adelaide artist Emma Hack breathes new life into Florence Broadhurst archive, The Sydney Morning Herald, <http://www.smh.com.au/entertainment/art-and-design/>, 10 mai 2017.
[4] Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, op.cit. p. 565-568.