Breviarul de estetică: roșul și negrul sau rana deschisă și moartea

0
379
blank

Roșul, o rană încă deschisă, dar nu în sensul aparent pentru că, nesocotind toate neajunsurile timpului acesta, are și beneficiul uitării, al resemnării și, în cazurile fericite, al ascensiunii spirituale. Roșul meu este un roșu care urlă, este misterul vieții ascuns în străfundurile întunericului; este culoarea sufle­tului, a libidoului și a inimii. Puținele fărâme de alb încearcă să redea frânturile de formă care acoperă fondul. Pentru a înțelege mai bine contextul cultural și poziția acestei triade cromatice în societate, s-a considerat că este utilă parcurgerea sumară a istoriei acestora.

Negrul este în mod universal un simbol al morții, separării, sclaviei sau supunerii. Pentru cultura Hausa din Nigeria, Sudan, Camerun, Ghana și inclusiv Coasta de Azur, negrul denotă calități negative și sociale nedorite și lucruri care în general dăunează. Roșul este o culoare „ambiguă” fiind „undeva între alb și negru”.[1] Albul este simbolul purității și al „tot ceea ce este bun” și are puterea de a exorciza sau de a interzice lucruri inacceptabile.[2]

Roșul este universal văzut că un semn fundamental al vieții, dar și al agresiunii. În natură, roșul este un semnal de avertizare: diverse boabe sau fructe otrăvitoare, creasta cocoşului, cele mai otrăvitoare ciuperci din lume sunt de regulă roșii (fam. Amanita), cel mai otrăvitor amfibian din lume este negru cu dungi roșii (fam. Dendrobates).[3]

Pentru bărbați, roșul este, în general, considerat a fi simbolul vânătorii, al victoriei și, pentru femei, al fertilității, al vieții. Avem și roșul sângelui: roșul sângelui arterial (cel bogat în oxigen care alimentează țesuturile) este un roșu aprins, viu pe când roșul sângelui venos (cel secătuit de oxigen care pleacă de la tasuri încărcat cu dioxid de carbon) este un roșu închis. Indiferent la care roșu al sângelui facem referire, conotația este aceea a rănii, a deteriorării corpului fizic. Până și roșul menstruației are valențele sale și o întreagă cultură sta să o susțină.

Tradiția evreiască susține că numele Adam înseamnă roșu și viu, iar limbile slave utilizează termenul roșu pentru a descrie lucrurile ca fiind vii sau frumoase. În cultura asiatică roșul este culoarea supremației, cea a împăratului, stă în calea morții, a fost culoarea preferată a tinerelor mirese, onorează victoria și triumful vieții asupra morții. Tot în cultura chineză roșul are și valențe funerare.[4]

Roșul a fost, de asemenea, culoarea soldaților (probabil provenind din sânge fiind atât un simbol al agresiunii, cât și al vânării), de la spartani până la Garibaldi, până când camuflajul a apărut la sfârșitul anilor 1800.[5]

Culorile predominante din costumele triburilor din Africa de Sud sunt roșul și negrul. De exemplu în ceremonia Ncwala (Swaziland), o ceremonie de renaștere spirituala a suveranității, împăratul poarta o roba roșie (renașterea) decorata cu pene albe și negre, făcând aluzie la ambivalenta sa (bun-rău). Războinicii poartă pene negre pentru a-și exprima supunerea față de prinți și rege. Prinții poartă pene roșii, reprezentând priceperea și rangul lor.[6] Prințesele necăsătorite poartă roșu (simbolizând disponibilitatea și fertilitatea), în timp ce nevestele regelui poartă negru, simbolizând înlăturarea din grupul de posibili parteneri.[7]

Un numitor comun acceptat în aproape toate culturile este acela de a nu folosi culoarea ca simbol, ci mai degrabă reprezentarea prin culoare a unor simboluri reale. Cel mai elocvent este roșul ca simbol al sângelui. Sângele este un element universal care este legat de viată și de emoțiile umane. Este atât dăruire de viață (sânge de naștere în timpul nașterii) cât și moarte (sânge vărsat în vânătoare sau război) și este, în sine, un simbol al agresiunii și al vieții. Astfel, sângele este simbolul universal, nu roșul. Albul, reprezenta materialul seminal, laptele matern dătător de viată, lumina.

Negrul, cu conotațiile de noapte și de mormânt, din nou nu este simbolul în sine, ci un substituent pe care îl putem înțelege cu toții din cauza universalității a ceea ce reprezintă. Emoțiile legate de ceea ce reprezintă culorile constituie de fapt ceea ce conferă culorilor puterea și semnificația lor, caz în care nu putem vorbi de diverse afinități culturale. Dar dacă simbolismul culorii s-a dovedit a fi universal la nivel de umanitate, de ce occidentalii par să aibă un set separat de simboluri pentru culori decât restul lumii? Răspunsul este surprinzător de simplu. Biserica.

Pentru a se distanța de rădăcinile sale păgâne și evreiești, Părinții Bisericii timpurii au schimbat în mod deliberat sensul anumitor culori. Negrul a trecut de la semnele tradiționale de separare și de moarte până la un semn de respect față de hainele preoțești, în măsura în care negrul a devenit cea mai comună culoare pentru hainele monahale[8], a fost înlocuit în mare parte cu auriul sau cu violetul, iar mai târziu roșul a fost considerat o culoare păgână. Roșul a fost adoptat ca o culoare a păcatului [9], deși a fost menținut în unele haine ceremoniale. Islamul a urmat Biserica Creștină, adoptând aceleași culori, folosind doar verdele ca simbol al religiei și al profetului, culoarea sfințeniei.[10]

În contextul creștinătății, negrul este culoarea doliului, a amărăciunii, a așteptării și a penitenței. Albul, simbolizând puritatea, este asociat sărbătorilor reprezentative ale nașterii, renașterii precum și pentru cele ale îngerilor, ale fecioarelor și ale confesorilor. Roșul, simbol al vieții (și totodată al pierderii acesteia) și al vitalității face aluzie la sângele vărsat de și pentru Hristos, folosindu-se pentru sărbătorile apostolilor și ale martirilor, pentru cele ale Sfintei Cruci și ale Sfântului Duh.[11]

Acest ternarius, cu toate că se prea poate să aibă o conotație ușor excesivă, nu este exclusiv religios. Dacă Antichitatea clasică avea o afinitate mai puternică legata de această triadă de culori, mutațiile cromatice caracteristice Evului Mediu central promovează și albastrul, ulterior făcându-se o trecere de la cele trei culori de bază la șase culori de bază (alb, roșu, negru, verde, galben, albastru).[12]

Triada antică continuă să predomine nu doar în simbolurile creștine, ci și în lumea profană. În toponimie, de exemplu, nu există – ca să zicem așa – decât trei culori solicitate pentru a crea denumiri de localități: alb, roșu și negru. Același lucru se poate spune și în cazul antroponimiei, chiar dacă numele persoanelor sunt mai legate de actualitate și de sensibilitatea de moment decât denumirile de locuri, fixate uneori din cele mai vechi timpuri.

În textele literare, unde de altfel referințele la cromatică în sine sunt rare, simbolistica albului, roșului și a negrului este manifestată. Ea servește adeseori pentru a deosebi trei personaje – de pildă, trei frați – și face trimitere la un sistem trifuncțional: funcția productivă (negrul), funcția sacerdotală (al­bul), funcția războinică (roșul).[13] În povești, spre exemplu, aceeași triadă se regăsește adeseori în sistemul cu­lorilor, dar răspunde unor alte mize. Avem o fetiță îmbrăcată în roșu care transportă un obiect alb și întâlnește un lup negru. Triada colorata se regăsește și în alte povești; o vrăjitoare „rea și neagră” (a se observa cum negrul are aceeași valenţă negativă, dar este de la sine înțeles motivul în acest caz) oferă un măr roșu otrăvit (deci, roșul simbolizează și pericol, nu doar viață) unei fetițe albe ca zăpadă (puritate, neprihănire); o pasăre neagră scapă o bucată de brânză albă pe care pune laba o vulpe roșie etc.

Pe durata întregului Ev Mediu timpuriu, două sisteme par să existe în mod paralel pentru a construi bazele simbolisticii culorilor: o axă alb/negru, moștenită din Biblie și de la primele secole ale creștinismului; și o triadă alb-roșu-negru care se poate descompune, la rându-i, în trei axe: alb/negru, alb/roșu și roșu/negru, astfel adaptându-se mai ușor la obiectele și do­meniile la care se referă. Istoria jocului de șah este un exemplu pertinent. Timp de două sau trei secole, pe tablele de șah europene se confruntau astfel piese albe și piese roșii; căsuțele erau și ele pictate în aceleași culori, roșu și alb. Apoi, începând cu mijlocul secolu­lui al XIII-lea. lent, s-a trecut de la contrapunerea alb/roșu la contrapunerea alb/negru, care va dura până în zilele noastre.[14]

Astfel în Occident, negrul și albul nu s-au prezentat mereu drept un cuplu contrastant. Ceea ce rămâne, probabil, cel mai important pe plan cultural este faptul că roșul uneori poate fi mai „performant” decât albul contrapus negrului.

În primul rând aș dori să mărturisesc că toate aceste relații coroborate cu celelalte descrise până acum (resorturile unei experiențe personale, tendințele contemporane în arta fotografică, suprematismul și tașismul, simbolistica măștii descrise în subcapitolul corespunzător, conotațiile psiho-filozofice) au contribuit în mod direct la alegerea culorilor de bază utilizate în lucrarea prezentată.

După cum reiese din gândirea a doi dintre cei mai notabili filozofi și critici de artă, Benedetto Croce și Robin G. Collingwood, arta este intuiție, dă formă pasiunilor, atracțiilor, repulsiilor în mod proaspăt; Croce avea să scrie în Breviarul de estetică (1946): „ceea ce conferă coerență și unitate intuiției este sentimentul intens. Intuiția este adevărată pentru că exprimă un sentiment intens și poate apărea doar dacă sursa și baza sa este sentimentul. Nu forma, ci sentimentul intens este ceea ce conferă artei puterea eterică a simbolului.”[15]

A fost pentru prima data când un critic de arta a afirmat – clar și răspicat – că substratul artei este sentimentul care hrănește intuiția și că este producătoare de cunoaștere conceptuală. A fost pentru prima data când arta nu mai era văzută doar ca un obiect fizic, un meșteșug, cu raporturi morale. Arta oricum renunțase cu câteva decenii înainte să mai impresioneze, căutând mai degrabă să fie o expresie a sufletului, a intuiției și a sentimentelor.

 

[1] Pauline M. Ryan, Simbolurile culorilor în cultura Hausa (trad. din engl.: Color Symbolism în Hausa Literature, Journal of Anthropological Research), vol. 32, nr. 2, 1976, p. 144., <www.jstor.org/stable/3629660>, JSTOR. (editie digitala acc. 6 iunie, 2017)
[2] Manlio Brusatin, Istoria Culorilor, (trad. din engl.: A History of Color, ) Shambhala Publications, Boston, 1991, p. 43.
[3] Brusatin, op. cit., p. 22.
[4] Brusatin, op. cit., p. 23.
[5] Brusatin, op. cit., p. 128.
[6] Hilda Kuper, Costume and Cosmology: The Animal Symbolism of the Ncwala. Man, New Series, Vol. 8, Ne. 4, Dec., 1973, p. 615.
[7] Ibidem, p. 627
[8] Brusatin, op. cit., p. 60.
[9] Brusatin, op. cit., p. 42.
[10] Brusatin, op. cit., p. 46.
[11] Michel Pastoreau, op. cit. , p. 50.
[12] Ibidem, pp. 51-65.
[13] Joël Grisward, Archéologie de l’épopée médiévale, Payot, Paris, 1981, p. 53-55, (sursă accesibilă pe Amazon.com prin sistemul de răsfoire de tip trial, accesat la data de 7 iunie 2017).
[14] Michel Pastoreau, Une historie symbolique du Moyen Âge occidental (traducere proprie din limba franceza: Despre aparitia jocului de sah în Occident şi schimbarile de culoare ale pieselor şi ale tablei de sah), Le Seuil, Paris, 2004, p. 269-291.
[15] Katharine E. Gilbert, Helmut Kuhn, op. cit.  p. 469.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.