Arta de a spune o poveste convingatoare

0
274
Arta de a spune o poveste convingatoare

Cele mai multe tradiții religioase sunt transmise de la o generație la alta prin respunerea poveștilor. Credincioșii sunt îndemnați să „spună povestea veche, veche” pentru a-i încuraja pe cei care cred și a-i convinge pe cei care se îndoiesc. Scriitorul american Frederick Buechner își propune o abordare nouă față de transmiterea unei povești religioase.

De pildă, el spune din nou povestea biblică din secolul al VIII-lea înainte de Christos despre mariajul șubred dintre Hosea și Gomer într-o formă ce ține de secolul XX. Povestirea lui Buechner despre iertare oferă un mijloc pentru examinarea paradigmei narative a lui Fisher în restul capitolului.

Povestea începe atunci când, în mod surprinzător, „cuvântul lui Dumnezeu” îi spune profetului israelit Hosea că urmează să ia de soție o prostituată. El o alege pe Gomer.
Ea a fost mereu o companie plăcută – poate își dădea cu puțin cam mult ruj pe buze, era prea puțin pretențioasă în privința bărbaților și băuturii, puțin prea gălăgioasă, însă grozavă la petreceri și mereu dispusă să râdă. Profetul Hosea a venit ducând o tavă de sandviciuri pe care scria „Sfârșitul este la îndemână” pe o parte și „Ai grijă” pe cealaltă.

Prima oară când a cerut-o de soție, ea a crezut că glumește. A doua oară a știut că e serios însă a crezut că e nebun. A treia oară a spus da. El nu era foarte libertin, însă avea un chip amabil, era generos și nu era deloc mai nebun decât oricare altul. În plus, orice prost putea vedea că o iubește.

Mai mult sau mai puțin, l-a iubit și ea un timp; au avut trei copii pe care Hosea i-a numit cu nume bizare gen Nemilostivit-pentru-că-Domnului-nu-i-va-mai-fi-milă-de-Israel-acum-că-e-dat-câinilor, așa că de fiecare dată când se citea catalogul la școală, Hosea se alegea cu o profetică privire de taur in absentia. Însă oricine putea vedea că mariajul nu avea să dureze – și într-adevăr nu a durat.

Pe când Hosea era plecat la drum, Gomer a început să bântuie prin cât de multe baruri putea înghesui într-o noapte, iar orice asemănare între următorul ei batalion de copii și Hosea a fost pură coincidență. Acest lucru aproape că l-a omorât, desigur. De fiecare dată când ridica mâna spre ea, izbucnea în lacrimi. De fiecare dată când ea ridica mâna la el, bărbatul era cel care sfârșea prin a-și cere iertare.

El a încercat s-o încuie pe dinafară de câteva ori când ea nu venea acasă până la cinci dimineață, însă mereu i-a deschis ușa când apărea într-un sfârșit și o ajuta să ajungă în pat dacă nu mai vedea destul de bine încât să ajungă acolo singură. Apoi într-o zi ea n-a mai apărut deloc.

El s-a jurat că de data asta a terminat-o cu ea de-a binelea, însă desigur nu a reușit. Când în sfârșit a găsit-o, ea stătea leșinată într-o cameră de lucru specială așezată deasupra unei librarii pentru adulți, iar el a trebuit să plătească patronului foarte mulți bani ca s-o dezlege de contract. Își pierduse un dinte din față și culesese niște cicatrici pe care trebuia să le vezi ca sa le crezi, însă Hosea a primit-o din nou și asta părea să fie tot ce contează.

Și-a schimbat tava de sandviciuri scriind pe o parte „Dumnezeu este dragoste”, iar pe cealaltă „Nu are sfârșit”. Atunci când stătea la coltul străzii… nimeni nu putea spune prin câte a trecut, însă un lucru e sigur și anume că rareori era vreun ochi uscat în casă, incluzându-i pe ai lui Gomer.

NARAȚIUNEA ȘI PARADIGMA: DEFINIREA TERMENILOR

Fisher definește narațiunea ca „acțiuni simbolice – cuvinte și/ sau fapte – care au o continuitate și semnificație pentru cei care le trăiesc, creează sau interpretează” [6]. Viața lui Hosea și relatarea lui Buechner a acesteia se califică în mod clar drept narațiune. Însă definiția lui Fisher este largă și este în special remarcabilă pentru ceea ce ea nu exclude. Pe baza elaborării sale ulterioare, propun această parafrază extinsă a definiției de mai sus:

Narațiunea este comunicare înrădăcinată în timp și spațiu. Ea acoperă fiecare aspect al vieților noastre și al vieților celorlalți care se referă la caracter, motivație și acțiune. Termenul se referă de asemenea la orice ofertă verbală sau non-verbală făcută unei persoane de a crede sau a acționa într-un fel anume. Chiar atunci când un mesaj pare abstract – este vid de imaginație – el constituie narațiune pentru că este conținut în povestea continuă a oratorului, care are un început, un cuprins și o încheiere și astfel invită ascultătorii să îi interpreteze înțelesul și să îi evalueze valoarea în propriile vieți.

În contextul definiției extinse a lui Fisher, expresia didactică Dumnezeu-este-dragoste de pe tava de sandviciuri a lui Hosea constituie premisa Celei mai frumoase povești spuse vreodată. Cei care rămân în poveste nu pot să nu iubească precum a făcut Hosea. Atunci când termenul narațiune e aplicat în acest mod, putem avea dificultăți încercând să imaginăm orice comunicare serioasă care nu este narațiune.

Exact asta a vrut Fisher să transmită. El crede că toate mesajele sunt cel mai bine înțelese ca poveste, nu neapărat din punct de vedere formal, ci pentru că astfel privite, ele ne determină să extragem implicațiile în ce privește modul în care ne trăim propria poveste.

Fisher folosește termenul de paradigmă pentru a se referi la un „cadru conceptual”. Vă veți aminti din constructivismul lui Delia că percepția oamenilor nu este atât o chestiune de fizică a vederii și a sunetului, cât este una ce ține de interpretare (vezi Capitolul 10). Înțelesul nu este intrinsec evenimentelor; este atașat mesei de lucru a minții. O paradigmă este un model universal care solicită oamenilor să vadă evenimentele prin niște lentile interpretative comune.

În Structura revoluțiilor științifice, Thomas Kuhn argumentează că o paradigmă acceptată tacit este semnul distinctiv a unei științei mature. Răspunzând provocării sale, oamenii de știință din domeniul comunicării din anii 1970 au căutat să descopere un model universal care să explice comportamentul comunicațional. Paradigma narativă a lui Fisher este un contrapunct umanist al efortului lor.

Fisher oferă o modalitate de a înțelege întreaga comunicare și de a îndruma cercetarea retorică. El nu privește paradigma narativă ca pe o retorică particulară. Mai degrabă, o vede ca pe „fundamentul pe care o retorică completă trebuie să fie construită. Această structură ar oferi o explicație comprehensivă a creației, compoziției, adaptării, prezentării și receptării mesajelor simbolice”.

SCHIMBAREA DE PARADIGMĂ: DE LA PARADIGMA UNEI LUMI RAȚIONALE LA PARADIGMA NARATIVĂ

Fisher își începe cartea Comunicarea umană ca narațiune printr-o referință la primul rând al Evangheliei după Ioan: „La început a fost cuvântul (logos)”. El observă că termenul grecesc logos includea inițial povestea, motivul, rațiunea, concepția, discursul, gândirea – toate formele de comunicare umană. Imaginația și gândirea nu erau încă separate. Povestea lui Hosea și Gomer înseamnă logos.

Potrivit lui Fisher, lucrările lui Platon și Aristotel reflectă evoluția timpurie de la o utilizare generică la una particulară a logos-ului – de la poveste la teză. Logos-ul a început să se refere numai la discursul filosofic, o întreprindere elevată care împingea imaginația, poezia și alte preocupări estetice pe un loc secundar. Retorica se găsea undeva între logos și poetic. Era copilul bastard al unirii oarecum în răspăr dintre „logica pură” pe de o parte și poveștile emoționale care stârnesc pasiuni pe de altă parte. Cetățeanul grec preocupat numai de adevăr trebuia să evite retorica și să consulte un expert în înțelepciune – filosoful.

Fisher constată că 2000 de ani mai târziu, revoluția științifică a detronat filosoful-rege. În ultimele câteva secole, singura cunoaștere care pare să merite a fi cunoscută în lumea academică este aceea care poate fi observată în lumea fizică. Persoana care dorește să înțeleagă cum stau lucrurile trebuie să meargă la doctor, la omul de știință, la inginer sau la alt expert tehnic.

În ciuda evoluției tehnologiei și a retrogadării filosofiei, ambele modalități de luare a deciziilor sunt similare prin tendințele lor elitiste de a „plasa ceva ce nu este logic din punct de vedere formal sau ce nu se caracterizează prin expertiză într-un cadru al comportamentului întrucâtva sub-uman”.

Fisher consideră că discuțiile filosofice și tehnice constituie abordarea standard a cunoașterii de către un specialist. El numește acest cadru mental paradigma lumii raționale. Perspectiva funcțională asupra procesului decizional a lui Hirokawa și Gouran constituie exemplul perfect.

Fisher enumeră cinci presupoziții ale paradigmei dominante a lumii raționale. Vedeți dacă ele se potrivesc cu ceea ce ați fost învățați pe tot parcursul școlarizării.

  1. Oamenii sunt în esență raționali.
  2. Luăm decizii pe baza argumentelor.
  3. Tipul situației de vorbire (juridică, științifică, legislativă) determină cursul argumentelor noastre.
  4. Raționalitatea este determinată de cât de multe știm și de cât de bine argumentăm.
  5. Lumea este o mulțime de probleme logice pe care le putem rezolva prin analiza rațională.

Privită din interiorul paradigmei lumii raționale, povestea lui Hosea este ridicolă. Căsătoria lui Hosea cu Gomer este irațională. Singura concluzie logică este că bărbatul avea o obsesie sexuală nesănătoasă pentru o femeie ușuratică. Cuvintele lui Buechner nu prezintă niciun motiv plauzibil pentru care bunăvoința lui Hosea de-a o lăsa pe Gomer să-l calce în picioare este o strategie superioară separării sau divorțului.

În afara pasajului din Vechiul Testament, autorul nu oferă vreo dovadă că Hosea sau Gomer sunt personaje istorice, că orice fel de Dumnezeu există sau că această ființă supremă i-ar fi comandat în fapt lui Hosea să ia de soție o prostituată. Teza potrivit căreia căsnicia disfuncțională a lui Hosea și Gomer ilustrează relația dintre divin și uman nu are bază în realitate. Povestea este absurdă.

Fisher este convins că presupozițiile paradigmei lumii raționale sunt prea limitate. El cere un cadru conceptual nou (o schimbare de paradigmă) pentru a înțelege mai bine comunicarea umană. Paradigma sa narativă este construită pe cinci presupoziții similare în formă celor ale paradigmei lumii raționale, însă foarte diferite în conținut.

  1. Oamenii sunt în esența povestitori.
  2. Luăm decizii în baza unor motive întemeiate.
  3. Istoria, biografia, cultura și caracterul determină ceea ce înțelegem prin motive întemeiate.
  4. Raționalitatea narativă este determinată de coerența și fidelitatea poveștilor noastre.
  5. Lumea este o mulțime de povești din care alegem și astfel mereu re-creăm propriile vieți.

A privi ființele umane ca pe niște povestitori care câteodată argumentează este o schimbare conceptuală majoră. De pildă, într-un sistem logic, valorile sunt un non-sens emoțional.

Însă, din perspectiva narativă valorile sunt „țesătura” poveștilor. Strict din punct de vedere strict logic, argumentarea estetică este irelevantă, dar într-un cadru narativ, stilul și frumusețea joacă un rol central în determinarea deciziei de a intra sau nu într-o poveste. Poate cea mai mare schimbare în gândire are de-a face cu cine se califică să evalueze calitatea comunicării.

În timp ce modelul lumii raționale susține că numai experții sunt capabili să prezinte sau să distingă argumentele solide, paradigma narativă susține că, înarmat cu un strop de bun simț, aproape oricine poate identifica o poveste bună. Fisher ar spune că fiecare dintre noi va judeca povestirea despre Hosea a lui Buechner (sau orice altă poveste) pe baza raționalității narative.

RAȚIONALITATEA NARATIVĂ: COERENȚA ȘI FIDELITATEA

Potrivit lui Fisher, nu toate poveștile sunt la fel de bune. Deși nu există garanții că oamenii nu vor accepta o poveste urâtă, el crede că noi toți aplicăm aceleași criterii ale raționalității narative oricăror povești pe care le auzim. Ideea raționalității narative este mai apropiată de conceptul lui Burke de identificare decât de logos-ul lui Aristotel. Ne putem identifica cu povestea unei căsnicii între un profet și o prostituată? Fisher crede că răspunsul nostru depinde de chestiunea dacă sau nu relatarea lui Buechner trece testele gemene ale coerenței și fidelității narative.

Coerența narativă: este povestea bine legată?

Coerența narativă are de-a face cu cât de probabilă îi apare povestea celui care o ascultă. „Se leagă” povestea respectivă? Oamenii și evenimentele pe care le portretizează par să țină de un același lucru? Sunt părți ale unui întreg organic? Personajele acționează coerent?

Versiunea lui Boechner a relației dintre Hosea și Gomer traduce această poveste antică de dragoste neîmpărtășită într-un decor contemporan. În măsura în care referințele sale moderne la apelurile nominale din școală, librării pentru adulți și ruj de buze din abundență portretizează prezentul, povestea are integritate structurală. Fisher privește coerența internă a unei narațiuni ca fiind similară cu liniile argumentative din paradigma lumii raționale. În acest sens, paradigma sa narativă nu face abstracție și nu înlocuiește logica. În schimb, Fisher listează logica ca unul, însă numai unul din factorii care influențează coerența narativă.

Poveștile se leagă atunci când ne-au convins că naratorul nu a omis detalii importante, nu a plăsmuit fapte și nu a ignorat alte interpretări plauzibile. Judecăm adeseori coerența unei narațiuni comparând-o cu alte povești pe care le-am auzit care aveau de-a face cu aceeași temă. Cum ni se pare relatarea lui Butcher despre dragostea unui bărbat pentru o prostituată în raport cu filme ca Pretty Woman, Never on Sunday sau Leaving Las Vegas? În măsura în care comportamentul egoist al lui Gomer ni se pare mai realist decât motivația venită din inima de aur a unei femei frumoase (Julia Roberts), vom credita actualizarea biblică a lui Buechner cu coerență.

Pentru Fisher, testul suprem al coerenței narative este dacă sau nu putem conta pe faptul că personajele vor acționa într-o manieră vrednică de încredere. Suspectăm relatările în care personajele se comportă „necorespunzător”; suntem înclinați să avem încredere în poveștile despre oameni care demonstrează continuitate a gândirii, motivației și acțiunii. Dacă îl priviți pe Hosea al lui Buechner ca pe un soț minunat de iertător sau ca pe un pămpălău fără coloană vertebrală care vă produce greață, statornicia dragostei sale pentru Gomer în ciuda infidelității acesteia este un fir care face din materialul poveștii o țesătură strânsă.

Fidelitatea narativă: povestea pare adevărată?

Fidelitatea narativă este calitatea unei povești care face cuvintele să atingă o coardă sensibilă în viața ascultătorului. O poveste deține fidelitate atunci când pare adevărată în raport cu experiențele ascultătorilor, corespunde poveștilor pe care aceștia le-ar putea spune despre ei înșiși.

Oare noi, precum Gomer, am fost prinși într-o scenă de petrecere, ne-am înșelat iubitul fidel, am fost iertați când nu am meritat sau am vărsat lacrimi din pricina unei suferințe pe care am cauzat-o nouă înșine și altora? În măsura în care detaliile poveștii portretizează lumea în care trăim, narațiunea are fidelitate.

Cartea lui Fisher, Comunicarea umană ca narațiune, are ca subtitlu Către o filosofie a rațiunii, valorii și acțiunii. El crede că o poveste are fidelitate atunci când oferă o logică a motivelor întemeiate care să ne îndrume acțiunile în viitor. Atunci când credem o poveste, credem în tipul de personaj care ar trebui să fim. Astfel, valorile sunt cele care despart logica motivelor întemeiate a paradigmei narative de logica simplă a motivelor din paradigma lumii raționale.

Fisher consideră că unele povești sunt mai adevărate și umane decât altele și este convins ca oamenii sunt înclinați natural să le prefere. Care sunt valorile specifice care îndrumă ascultătorii pe măsură ce aceștia măsoară adevărul sau fidelitatea unei povești? Fisher ne cere să ne imaginăm răspunsul unui public ideal:

Se pare că există un public permanent, o comunitate reală care rezistă în timp, care crede în valorile adevărului, binelui, frumosului, sănătății, înțelepciunii, curajului, cumpătării, dreptății, armoniei, ordinii, comuniunii, prieteniei și identității cu Cosmosul – pe cât de variat pot fi valorile respective definite sau practicate în viața „reală”.

Fisher crede că aceste virtuți dau formă logicii noastre a motivelor întemeiate, răspunsul nostru de bun simț la povestea respectivă. Dacă suntem încredințați că acest public alcătuit din oameni buni se frământă în disconfort din pricina co-dependenței profetului, narațiunii îi va lipsi fidelitatea. Însă în măsura în care ne gândim că acești spectatori ideali vor aplauda dragostea și capacitatea lui Hosea de a o ierta pe Gomer, cuvintele lui Buechner sună precum adevărul însuși.

APLICAREA PARADIGMEI

Spre deosebire de pentada dramatică a lui Burke, prezentată în capitolul anterior, paradigma narativă a lui Walter Fisher nu este prezentată ca instrument pentru criticismul retoric. El crede totuși că perspectiva narativă ne poate ajuta să înțelegem ce se întâmplă în comunicarea umană.

În Comunicarea umană ca narațiune, Fisher utilizează principiile coerenței și fidelității narative pentru a analiza diferite tipuri de comunicare. El explică de ce un confuz precum președinte Ronald Reagan a fost prompt recunoscut drept „marele comunicator”.

El examinează falsele valori ale lui Willy Loman care au condus la prăbușirea sa în Moartea unui comis voiajor. Și explorează consecințele adoptării filosofiilor rivale conținute în poveștile a doi gânditori greci: Socrate și Callicles. Potrivit lui Fisher, chiar faptul că paradigma narativă poate fi aplicată acestei varietăți de genuri comunicaționale este o dovada puternică a validității sale.

Dacă Fisher are dreptate, paradigma narativă ar trebui să ofere o înțelegere semnificativă cu privire oricare subiect comunicațional cheie al zilei. Scriu această secțiune la începutul primului sezon al alegerilor prezidențiale din 1996. Colin Powell și Newt Gingrich sunt doi republicani atipici care s-au gândit serios să intre în cursă, totuși în final s-au hotărât să nu candideze. Potrivit scrutinurilor curente, majoritatea americanilor și-ar dori ca Powell să-și fi depus candidatura, însă sunt bucuroși că Gingrich nu a făcut-o. Paradigma narativă ar sugera că votanții preferă clar povestea lui Powell în locul celei spuse de Gingrich.

Gândiți-vă mai întâi la chestiunea coerenței. Ambii bărbați vorbesc elocvent despre importanța „valorilor familiale”. Chiar înainte ca Powell să-și anunțe public hotărârea de a nu candida, Alma, soția sa de treizeci și trei de ani a admis că așteaptă cu nerăbdare timp liber împreună cu soțul ei:

Dacă el candidează, nu vom mai avea deloc. Dar ăsta e cel mai mic necaz. Fiecare președinte în ultimii ani a fost permanent în pericol. Acest lucru ar fi amplificat de multe ori în cazul lui Colin.

În declarația sa, Powell a spus națiunii că a petrecut multe ore discutând chestiunea cu soția și copiii săi, convins că bunăstarea familiei trebuie să-i constituie prima preocupare. După cum subliniază prietenii săi, Powell nu numai că vorbea, ci se ținea de cuvânt.

Gingrich a vorbit și el despre importanța familiei. În prima sa campanie reușită pentru congres și-a condamnat contracandidata pentru planul acesteia de a-și despărți familia pentru că intenționa să facă naveta la Washington în timp ce soțul și copiii săi ar fi stat acasă în Georgia. Sloganul de campanie al lui Gingrich proclama: „Când va fi ales, Newt își va păstra familia unită”.

Optsprezece luni mai târziu el intra în salonul din spital al soției sale a doua zi după operația acesteia de cancer și anunța că vrea să divorțeze. Cum alegătorii au ajuns să cunoască omul, mulți au tras concluzia că mesajul lui Newt despre valorile familiale nu e compatibil cu propria sa viață. Îi lipsea coerența.

Cât despre fidelitatea narativă, valorile sociale exprimate de generalul Powell rezonau cu tendința Americii. El credea cu tărie în dreptul constituțional de a deține o armă – avea el însuși arme. Însă el și alții ar trebui să fie dispuși să suporte unele inconveniente în timp ce statul se asigura că sunt cetățeni responsabili. Cât despre avort, dacă o femeie rămâne gravidă și nu își dorește copilul, el ar sfătui-o să ducă sarcina la termen și apoi să dea copilul spre adopție.

În ultimă instanță, însă, este alegerea ei. În ce privește rugăciunea, el credea ferm în Dumnezeu și se ruga regulat. Un moment de rugăciune la începutul zilei de școală ar fi potrivit, dar el se opune cu hotărâre oricărei structuri în școlile publice care să îndrume dacă și când să aibă loc și în ce să constea rugăciunea.

Valorile oratorului Gingrich erau codificate în „Contractul cu America” al republicanilor, iar în 1995 el a trecut nouă din zece articole prin Camera Reprezentanților în primele o sută de zile de control republican al Congresului. Teoreticianul etic conservator William Bennett a dat voce ulterior gândurilor a numeroși cetățeni când a privit în urmă la revoluția lui Newt:

Ce reiese destul de clar este că noi republicanii suntem deștepți și serioși și o să limităm guvernul. Ce nu se vede încă este compasiunea. Nu este suficient să doborâm statul prosper; pierdem dacă apărem ca o adunătură de ciudați răi la inimă.

Atât vedea Newt din țară. Procentul nefavorabil printre alegători săi a crescut de la 29% la 56% în mai puțin de un an. Oamenii au hotărât că disprețul său față de cei săraci și atitudinea cavalerească față de protejarea mediului înconjurător nu se potriveau cu valorile lor. În termenii lui Fisher, poveștii pe care o spunea Gingrich îi lipsea fidelitatea. În rezumat, putem obține o înțelegere nouă a comunicării politice atunci când privim dezbaterile partidelor ca pe niște povești conflictuale care strigă după acceptul ascultătorilor.

COMENTARII CRITICE: ARE POVESTEA LUI FISHER COERENȚĂ ȘI FIDELITATE?

Paradigma narativă a lui Fisher oferă o alternativă inedită analizei neo-aristoteliene care a dominat gândirea retorică în domeniul comunicării. Abordarea sa este radical democratică. Atunci când comunicarea este privită drept narațiune, oamenii nu au nevoie de instruire specială pentru a înțelege dacă o poveste se leagă sau are sunetul adevărului. Oricine are un strop de bun simț este un critic retoric competent.

Desigur, teoria lui Fisher este ea însăși o poveste și așa cum vă așteptați, nu toată lumea acceptă povestea sa narativă. Criticii discută dacă întreaga comunicare este într-adevăr o poveste și dacă logica lui Fisher a motivelor întemeiate este realistă. Ironic, prima îngrijorare este o chestiune de coerența, iar în doua ridică problema fidelității.

Teza lui Fisher potrivit căreia întreaga comunicare este o poveste ridică două întrebări:

1. Există forme de comunicare pentru care coerența nu este un criteriu adecvat? Robert Rowland, critic retoric la Universitatea din Kansas sugerează că unele tipuri ale genului științifico-fantastic nici măcar nu încearcă să aibă sens narativ. Dacă el are dreptate, descoperirea unui gen al comunicării care nu este preocupat de coerență este o lovitură serioasă la adresa tezei universale a lui Fisher. Desigur, criticul poate totuși folosi coerența și fidelitatea narativă drept criterii adecvate în cazurile în care textul îndeplinește cerințele unei definiții mai riguroase a poveștii.

2. Chiar dacă subscriem afirmației dominante a lui Fisher potrivit căreia întreaga comunicare este narațiune, oferă acest adevăr vreo înțelegere semnificativă? Definiția narațiunii a lui Fisher pare atât de largă încât a spune că discursul este o poveste înseamnă a nu spune prea mare lucru. Problema este similară cu cea a diagnosticării grosiere a familiei ca disfuncțională de către psihologia populară. Dacă eticheta de „disfuncțional” se atașează fiecărui sistem familial, termenul își pierde puterea descriptivă. Nu există modalitate realistă de a susține sau respinge teza; poate prin etichetarea întregii comunicări ca narațiune, Fisher a cumpărat coerența cu prețul clarității.

Alți critici susțin că logica lui Fisher a motivelor întemeiate este punctul vulnerabil al paradigmei sale narative. Potrivit lui Fisher, motivele întemeiate ale unei povești sunt întemeiate pentru că apelează la valorile oamenilor care e posibil să asculte povestea. Însă un neajuns al paradigmei narative este eșecul său de a specifica modul în care valorile unei povești și valorile unui public pot fi recunoscute pentru a vedea dacă ele coincid.

William Kirkwood de la Universitatea de stat din estul statului Tennessee susține că există o problemă mai mare cu logica motivelor întemeiate. Kirkwood spune că al doilea criteriu al fidelității narative presupune că poveștile bune nu pot și probabil nu ar trebui să treacă dincolo de ceea ce oamenii cred și apreciază deja. El susține că logica motivelor întemeiate îi încurajează pe scriitori și pe oratori să-și adapteze ideile oamenilor în loc să îi adapteze pe oameni la ideile lor, și astfel neagă „retorica posibilității”.

Fisher crede că acest lucru este ridicol. El declară explicit că oamenii au capacitatea de „a formula și adopta povești noi care dau mai bine seama de vieților lor sau de misterul vieții înseși”. Cu siguranță, iertarea pe care Hosea i-o dăruia lui Gomer trece dincolo de orice experiență am avut vreodată cei mai mulți dintre noi la nivel uman, însă povestea atinge totuși o coardă sensibilă în mulți din cei care o aud. Pesemne o poveste bună poate extinde aspirațiile noastre la un nivel pe care nu ni l-am fi putut imagina înainte de-a o auzi pentru întâia oară.

Este întreaga comunicare o poveste și judecăm fiecare mesaj pe baza faptului că se leagă și pare adevărat în contextul propriilor noastre valori? Dacă luați ideile lui Fisher în serios, nu veți avea nevoie de mine sau de un retorician instruit ca să aibă ultimul cuvânt. Ca toți ceilalți, puteți identifica diferența dintre o poveste bună și una proastă.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.