Câteva repere spre a ancora Urâtul în artă

0
80
blank

Frumosul și Urâtul se completează precum Yin și Yang. În totalitatea conceptului frumuseții se regăsește într-o măsură oarecare și urâtul, fără care nu s-ar putea numi Frumos, și același lucru se întâmplă urâtului, care la începutul vremurilor a fost dat la o parte, nu a fost definit și considerat important, dar cu evoluarea și acumularea cunoștințelor, au constatat că este indispensabil Urâtul fără Frumos.

Pe cât de tabu era conceptul Urâtului, așa a crescut preocuparea misterului acestuia. Scrisoarea  Părintelui Gianni  istorisește existența unui regat fabulos, bogat în aur și nestemate al creștinilor, situat dincolo de ținuturile păgâne, unde locuiesc făpturi cu puteri supranaturale. Acest mit a îndemnat mulți călători printre care și Marco Polo, la descoperirea acelui ținut. Aceste făpturi nu puteau fi considerate frumoase dar nici periculoase precum Basiliscul cel cu răsuflarea otrăvită, Himera cu cap de leu și corpul jumătate capră, jumătate balaur sau chiar balaurul au o conexiune puternică cu viața cavalerilor.

Monștrii devin seducători prin misterele pe care le poartă iar curiozitatea oamenilor îndrumă acest ideal la alt nivel. Cercetarea acelor locuri care până acum erau ,,povești”, extinde imaginația și perceperea monștrilor. În zilele noastre, conceptul monștrilor a prevăzut Dracula, creatura Doctorului Frankenstein, King Kong trecând prin emoțiile petrecute cu zombie sau alien aterizați din spațiu; acești monștrii având scopul de a ne înspăimânta în sălile de cinematograf.

Pentru exprimarea urâtului, artiștii au recurs la caricaturi prin care denunțau prin intermediul unui defect fizic, un defect moral. Caricatura nu îmblânzește subiectul, ci îi accentuează trăsăturile până la o distorsionare.

Artiștii manieriști tind spre subiectivizarea viziunii, în timp ce renascentiștii tindeau spre reconstrucția unei scene privite obiectiv  prin viziunea matematică. Acești artiști dizolvau structura spațiului și o înlocuiau cu una aglomerată și lipsită de centru ale unui Bruegel, în subiectele distorsionate și astigmatice ale unui El Greco. Este o nouă viziune spre expresiv și nu pentru frumos, pentru ceva bizar, grotesc sau extravagant și diform precum în creațiile lui Giuseppe Arcimboldo.

Manierismul și barocul dezvoltă un gust unic pentru ieșit din comun și experimentează lumea violenței, morții și a ororii. Interesul se mută pe elemente ale imperfecțiunii feminine, privite ca stimul al voluptății. Până atunci frumusețea feminină era asociată părului blond, iar în baroc pletele negre sau chiar pielea neagră erau considerate frumoase.

Quentin Matsys, The Ugly Duchess, 1513
Quentin Matsys, The Ugly Duchess, 1513

Diavolul și frumusețea

Tendința creștină lasă la o parte faptul că Satana este înger și din acest motiv ar fi frumos. În secolul XVII Satana începe să treacă printr-o transformare spre urât și înfricoșător. Shakespeare prezintă diavolul care poate apărea sub diferite chipuri frumoase iar Giambattista Marini îl înfățișează pe Satana căruia îi atârnă deasupra capului o mâhnire obscură care provoacă o oarecare milă pentru această făptură. Imaginea acestora nu seamănă cu Lucifer a lui Dante care este în toate măsurile șocant și înfricoșător.  „Astfel cam tot ce voi numiți păcat  Distrugere și rău / E însuși elementul meu.”

Mephisto și Dumnezeu încheie o înțelegere în care dacă Mephisto reușește să-l seducă  pe Faust, primește sufletul lui. Mephisto apare în mai multe chipuri precum câine, elev, domn elegant și încearcă să-l convingă pe Faust, care la a treia încercare încheie un pact cu el.

Fiziognomonia

Aspectele fiziognomoniei, pseudoștiință acesta face legături între trăsăturile feței cu forma organelor. Aristotel afirma acest lucru deoarece el considera că extremitățile profunde sunt semne ale curajului. Barthélemy Coclés ilustra frunți umane, irascibile cu barbă, tipice unui barbar lacom. Se considera că oamenii cruzi au dinții proeminenți și că se recunosc mincinoșii după ochii lascivi. Giovan Battista della Porta compara fizionomia umană cu cea a animalelor, plecând de la filozofia conform căreia puterea divină demonstrează înțelepciunea de creație și de a stabili analogii între lumea umană și cea animală. Un asemenea mod de cercetare apare în  frenologia lui Franz Joseph Gall.

Conform acestuia, toate capacitățile mintale, sentimentele, instinctele au o proprie reprezentare pe suprafața creierului și cei care posedă această capacitate au capul rotund și ochii bulbucați și îndepărtați. Aceste observații au dat naștere unor dispute ștințifice și filozofice cum ar fi faptul că Hegal nu consideră aceste anomalii consecința unor calități sentimentale, ci mai degrabă că structura craniului stabilea o predispoziție inițială. În antropologia crimei triumfă ideile lui Cesare Lombroso care consideră că trăsăturile personalității criminale ar fi fost asociate unor amonalii somatice.

Nu credea că persoanele urâte ar fi neapărat delincvenți, dar asocia caracteristicile fizice cu cele morale. Nu pot fi trecute cu vederea acele fenomene sociale care se regăsesc în țările din lumea a treia, unde apar aceste anomalii din cauza subnutriției și altor maladii. Desigur adeseori în acest medii pot fi remarcate persoane antisociale cu înclinația spre o viață de criminal. Aici apare prejudecata „cine e urât, e rău prin însăși natura sa”.

De-a lungul secolelor, urâțenia și răutatea au fost asociate cu identitatea și trăsăturile evreilor,  de la condamnarea jidanilor  de către creștini, la antisemitismul popular care începe din timpurile medievale ale cruciadelor și ajunge până în zilele noastre. Evreii erau considerați drept întruchiparea răului iar acest lucru nu s-a schimbat, dat fiind faptul că devenit un stereotip ( evreu = ticălos, viclean, nas mare, și tot ce e rău pe acest pământ) pentru oameni și această percepție a transmis posterității.

Urâțenia de multe ori merge mână în mână cu nefericirea, apariția unor frustrări sau chiar ura interioară ca și în ,,Dorian Gray’’ a lui Wilde, portretul care se urăște în locul personajului. De multe ori prin căutarea interesantului, grotescului, ne imaginăm un destin tragic pentru acel cineva care poate că este urât dar are un suflet bun. Asemenea ,,urâți’’ nefericiți sunt Frankenstein, Quasimodo din Notre-Dame de Paris, Lady Mcbeth.

Lumina Urâtului

În artă, noutatea aduce în fiecare epocă șocare sau dezinteres, deoarece gustul privitorului este în întârziere față de noutate. Acest aspect este evidențiat în secolul XX. Artiștii

avea dorința de a uimi, dar această uimire a ajuns la un nivel care s-a transformat în indignare. Publicul nu era format pentru gustul artei moderne; pentru ei nu era o reprezentare frumoasă al unei lucrări urâte, ci o reprezentare deformată, urâtă. Această revoltă a Urâtului era greu de susținut, dar mai târziu s-au alăturat mai mulți artiști. Scopul futuriștilor era de a provoca, expresioniștii urmăreau denunțul social. Artiști precum Nolde, Kokoschka, Grosz, Kirchner, Schiele și perseverența sistematică pe care o aveau față de chipurile deformate și respingătoare, carnalitatea exprimării tristeței și a urâtului.

Cubiștii precum Picasso și Braque căutau deformări expresive în arta africană, care în mod obișnuit, în cultura europeană, era considerată monstruoasă și respingătoare. Marcel Duchamp inițiază poetica ,,ready made’’ expunând un pisoar drept operă de artă sau punerea mustății Mona Lisei. Aceste înclinații idealiste au ca rezultat  manifestarea Suprarealistă care reprezintă ipostaze onorice, tulburătoare, eliberând mintea de orice inhibație și călătorind într-o lume a asocierilor libere de imagine.

Salvador Dali, Ernst și Magritte deschid un teritoriu larg pentru idei neliniștitoare, natura pentru ei este transfigurată și așezată într-o ipostază de coșmar. Domină gustul de a creea ceva ce este inexplicabil, precum filmul regizat de Luis Buñuel (1929) și Salvador Dali; este primul film suprarealist, în care apar secvențe precum tăierea ochiului unei femei cu lama sau sugerea pasională a degetului mare de la o statuie religioasă.

Aceste secvențe au șocat publicul prin ,,dezvelirea’’ unor subiecte considerate tabu, multe cinematografe au interzis acest film. Noul Realism interpretează schimbarea subiectelor artistice prin evidențierea murdăriei lumii industriale, obiectele distruse și reasamblarea lor în noi forme, reciclarea estetică ce devine indispensabilă pentru Andy Warhol și astfel ia naștere curentul pop art.

Cuvântul ,,pop’’ a fost folosit pentru prima dată la un colaj creat de Richard Hamilton intitulat ,,Just what is it that makes today’s homes so different, so appealing?’’, acest termen a apărut pe o acadea imensă ținută în dreptul organelor genitale de un culturist.

Operele sale numite „Study for a Fashion Plate” au fost o inspirație profundă pentru seria mea de fotografii create în stil colaj, deoarece și aceste portrete sunt compuse din părți și modele diferite.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.