După ce Postimpresionismul a deschis calea către Primitivism (Paul Gauguin), Cubism (Paul Cézanne) și Expresionism (Vincent van Gogh), arta începe treptat să ia nuanțe dintre cele mai diverse, influențând și fiind influențată de numeroasele contexte socio-politice care au marcat istoria Europei. Așadar, Expresionismul a tracasat oarecum lumea nu doar fiindcă expunea natura deformată, cât și prin faptul ca se lăsa frumosul oarecum în urmă. Artiștii, prin operele lor, prezentau angoasele umane, mania, sărăcia, violența; realizaseră că arta era oarecum ipocrită, prezentând doar o fațetă a lumii – cea frumoasă.
Expresionismul a găsit arealul cel mai fertil în Germania, unde a reușit, de fapt, să trezească frustrarea și determinarea de răzbunare a „omului mărunt” (e.g.: Emil Nolde, Profetul, 1912, Ernst Barlack, Fie-vă milă!, 1919 etc.). De la acest punct până la expresia pur subiectivă, uneori lipsită de orice subiect identificabil, a fost doar un pas. Wassily Kandinsky (1866–1944) în lucrarea sa Despre spiritual în artă (1912) pune accentul pe efectele psihologice ale culorilor pure, atrage atenția ca „un roșu viu ne poate impresiona ca un sunet de goarnă”. În paralel cu Expresionismul german apare Suprematismul – așa cum avea Malevich să-și caracterizeze propria-i expresia artistică – care era caracterizat de bidimensionalitate, forme geometrice și culori pure, lipsa balastului materiei, punându-se accent doar pe expresia sentimentelor și emoțiilor.
Suprematismul lui Malevich a fost influențat de Fauvism, Cubism (Franța) și Futurism (Italia) și s-a derulat în paralel cu Expresionismul german (Kandinsky, Klee, Nolde ş.a.). Malevich afirma într-o scrisoare adresată unui prieten: „Constatând faptul că cubofuturismul și-a îndeplinit scopul, trec la suprematism, la un nou realism în pictură, la o artă fără subiect”.[1] Astfel apar cele trei versiuni ale Pătratului negru pe fond alb (1915, 1924 și 1929); niciuna dintre cele trei lucrări nu este de fapt pătrată cu laturi egale la fel cum nici Pătratul roșu (1915) nu este un pătrat perfect, Malevich dându-le astfel acestor opere un dinamism aparte, negrul și roșul prinzând parcă viață (il. 10).
Negrul, roșul și albul sunt pentru artist culori fundamentale, cu care lucrează în forma lor pură. Un exemplu notabil este lucrarea sa faimoasă Cruce roșie pe cerc negru (1915), în care artistul reda o materialitate aproape palpabilă, învinge legile gravitației și în ciuda aparentei formelor geometrice simetrice nimic nu este perfect simetric, crucea roșie plutind parcă, undeva, deasupra pânzei.
Il. 10. Trei dintre operele lui Malevich, specifice Suprematismului; recompilare în Photoshop. Sursa: Wikipedia.org, distribuit sub licența libera: CC-BY 2.0., accesat la data de: 15 mai 2017. |
După ce cubismul le-a mobilizat ispita pentru compoziție, pictorii s-au întrebat dacă operele lor nu puteau deveni un fel de construcție, asemeni arhitecturii. Piet Mondrian (1872 –1944) a realizat compoziții cu ajutorul unor elemente simple: culori pure și linii drepte. Astfel el ajunge să realizeze o serie de compoziții care au la bază linii negre orizontale și verticale care se intersectează formând pătrate și paralelipipede pe care le umple cu tonuri deschise de gri, roșu, negru, albastru și galben.
După al Doilea Război Mondial, Expresionismul tinde să își mute centrul de interes în America (Expresionismul Abstract sau American) unde Jackson Pollock (1912–1956) elimină gradual imaginile anacronice care îi bântuiseră lucrările și a preferat variații exclusiv abstracte numite action painting.
Alți artiști precum americanul Franz Kline sau „tașistul” francez Pierre Soulages trag tuşe de negru creând diverse forme pe o pânză, ajungându-se de la diverse forme abstracte la un degradeu al tușelor care dă impresia unei tridimensionalități. „O parte din doctrina Zen spune că trebuie să-ti fie deranjată obișnuința de gândire rațională ca să ajungi la iluminare.” Probabil că acesta era unul din resorturile care au stat la baza creațiilor acestor artiști.[2]
Robert Rauschenberg în 1951 experimentează și duce monocromia la un alt nivel adăugând bucăți de hârtie pe pânză și ulterior vopsind-o în negru, dând astfel literalmente tridimensionalitate lucrării sale numite Untitled.
Lucio Fontana lucrează de asemenea cu tuşe negre, abundente și își perforează pânza creând diverse forme. Louise Nevelson creează sculpturi de dimensiuni considerabile asamblând diverse obiecte din lemn peste care aplică o vopsea neagra învăluindu-și astfel lucrările în mister. Ad Reinhardt în ale sale „picturi negre” obligă privitorul spre o contemplare adânca[3], probabil pentru că picturile nu sunt de fapt complet negre, ci sunt pictate ca o rețea de nouă pătrate, distingându-se tonuri foarte închise de roșu, verde și albastru – însă ochiul uman inițial le percepe ca fiind complet negre (il. 11).
Il. 11. Exemple de lucrări ale unor artiști contemporani care au utilizat negrul pentru a sugera diverse concepte, idei; recompilare în Photoshop. |
Postmodernismul, cu libertatea-i caracteristică, cu „neîncrederea față de marile narațiuni” – cum spunea filozoful francez Jean-François Lyotard – a permis artei să renunțe la orice convenții și să se ajungă la un nou limbaj vizual înțesat de referințe și aluzii la istoria artei. Acest nou limbaj vizual aproape cameleonic a fost și este încă intens dezbătut de diverși critici de artă, întrucât artiștii postmoderniști au atins prin creațiile lor diverse unghiuri de natură socială.
Bogdan Raţă este unul din artiștii care, prin lucrările sale, transmite diverse mesaje sociale sau stări psihice deformând corpul uman. Una din lucrările sale, „Cale de mijloc”, este o mână vopsită într-un roșu aprins realizată din polistiren, rășini și alte materiale sintetice. Bogdan Raţă, intervievat într-un articol apărut în varianta online a ziarului ”Adevărul”, spunea în 2016: „Mâna era o metaforă a binelui și a răului, a stângii și a părții drepte, a surprizei părții nevăzute […]”[4]
[1] Ernst H. Gombrich, op. cit., pp. 566-568.
[2] Will Gompertz, O istorie a artei moderne: tot ce trebuie să ştii despre ultimii 150 de ani, Polirom, Iasi, 2014, p. 78, 93, 174-182, 194, 196, 198-199.
[3] Michael Corris, Ad Reinhardt, Reaktion, Londra, 2008, p. 41.
[4] Angela Sabău, Moving Monuments: O sculptură monumentală itinerantă a ajuns de la Liverpool la Baia Mare, articol publicat pe varianta online a ziarului ”Adevărul”, 9 mai 2016,
<http://adevarul.ro/locale/baia-mare/moving-monuments-sculpturamonumentala-itineranta-ajuns-liverpool-baia-mare-1_5730e0fa5ab6550cb8b4375c/index.html>, 15 mai 2017.