Masca este un obiect purtat în mod normal pe față, folosit în mod tipic pentru protecție, deghizare,  sau pentru divertisment. Măștile au fost folosite încă din antichitate pentru scopuri ceremoniale dar și practice.

În Orient, simbolismul măștii diferă potrivit întrebuințărilor ce i se dau. Principalele ei tipuri sunt: masca de teatru, masca de carnaval și masca funerară, folosită mai cu seamă în Egipt.

Astfel putem realiza o sumară analiză hermeneutică în funcție de atributele fiecărei măști în funcție de cultura din care provine.

Masca de teatru – care apare și în dansurile sacre este considerată o modalitate de manifestare a Sinelui universal. În general, ea nu modifică personalitatea celui care o poartă, ceea ce dă de înțeles că Sinele este imuabil,[1] că el nu este afectat de măștile sale congenitale.

Totuși sub un alt aspect, masca modifică personalitatea acestuia prin adaptarea acestuia la un rol, prin identificarea lui cu manifestarea divină pe care o întruchipează, este scopul însuși al reprezentației.

„Cică masca, mai cu seamă sub aspectele ei ireale și animale, este fața divină și în deosebi fața soarelui , pe care o străbat razele luminii spirituale. De aceea, când ni se spune că măștile de taotie s-au umanizat treptat, nu trebuie să vedem în acestea o marcă de civilizare, ci mai degrabă uitarea, încetul cu încetul, a valorii simbolului”[2].

Masca poate fi considerată și simbol al tendințelor demonice, așa cum se întâmplă în teatrul balinez unde se înfruntă cele două aspecte ale ei.

Dar așa se întâmplă în deosebi cu măștile de carnaval, în care aspectul inferior, satanic, este singurul manifestat, spre a putea fi alungat; masca eliberează; o face și în timpul străvechilor sărbători chineze, ce corespundeau reînnoirii anului. Masca operează sub forma unui catharsis, asemeni unui purificator al sufletului.

În acest caz masca nu ascunde, ci, din potrivă, dezvăluie tendințele inferioare, ce se presupune a fi izolate și izgonite. Masca nu se utilizează, nici nu se manipulează: este obiectul unor ceremonii ritualice, nu numai la popoarele africane, ci și în Cambodgia, unde măștile dansului trapului fac obiectul unei griji cu totul speciale; în caz contrar ele ar fi primejdioase pentru cei ce le poartă.

Masca funerară este arhetipul imuabil în care se crede că se va reintegra sufletul defunctului. Ea tinde să rețină în mumie răsuflarea osemintelor, modalitatea subtilă inferioară a omului.

Această menținere nu este lipsită de pericol când este vorba de un individ care nu a atins un anume grad de elevație spirituală. Deși este vorba de modalități diferite, masca menită a fixa sufletul rătăcitor (supranumit hun) a fost întrebuințată și în China înainte de înlocuirea ei cu tăblița funerară. Ochii îi erau găuriți așa cum este și tăblița înțepată, pentru a se reprezenta nașterea defunctului în lumea calată.

În Africa masca este asociată cu ritualurile agrare, funerare și inițiatice. Încă din cea mai îndepărtată antichitate ea apare în acea fază a evoluției în care popoarele devin sedentare și agrare. Măștile sunt supranumite și sculpturi în mișcare, astfel „procesiunile și dansurile cu măști evocă, la sfârșitul muncilor agricole (arat, semănat, recoltat ), evenimentele de la organizarea lumii ca și a societății.

Ele nu se mulțumesc să le reamintească, ci le repetă, spre a arăta permanenta lor actualitate și spre a reactiva oarecum realitatea prezentă, raportând-o la vremurile fabuloase când ea a fost zămislită de zeul ajutat de duhuri” (op. cit. p. 567).

Spre exemplu dansatori mascați kurumba fac gesturile zeului care, creând a întemeiat spațiul. Astfel măștile reînvie la intervale regulate cu scopul de a explica obiceiurile de zi cu zi.

După simboluri, etică se prezintă ca o replică a cosmogenezei. Măștile îndeplinesc o funcție socială, ceremoniile cu măști fiind considerate adevărate cosmogonii ce regenerează timpul și spațiul: ele caută astfel să-l sustragă pe om și valorile pe care le întruchipează el de la degradarea ce-și pune pecetea pe toate în timpul istoric.

Pe când în ritualurile de inițiere, masca dobândește un înțeles oarecum diferit. Inițiatorul mascat îl întruchipează pe duhul care-i învață pe oameni, astfel dansurile cu măști îi insuflă adolescentului convingerea că el moare în raport cu vechia sa condiție pentru a renaște în chip de adult.

În alte contexte măștile pot căpăta atribuții magice, ele îl apără pe cei ce le poartă de răufăcători și de vrăjitori; pe de altă parte membrii unei societății secrete se servesc de ele pentru a-și impune voința stârnind teamă.

Masca mai este poate fii citită sub forma unui instrument de posedare: ea este menită să capteze forța vitală ce se scurge dintr-o ființă umană sau dintr-un animal în momentul morții. Masca transformă trupul dansatorului, care-și își păstrează individualitatea și care, slujindu-se de ea ca de un suport viu și însuflețit, întruchipează o altă ființă – un duh, un animal mitic sau fabulos care, astfel, este figurat momentan și a cărui putere este mobilizată.

Masca mai îndeplinește funcția și de agent ce reglează circulația – cu atât mai primejdioasă cu cât este invizibilă – a energiilor risipite în prin lume. Ea le capturează spre a le împiedica să rătăcească prin lume. Dacă forța vitală eliberată în momentul morții ar fi lăsată să rătăcească, ea i-ar stingherii pe cei vii și ar tulbura rânduiala. Căpătată în mască, ea este controlată, am putea spune capitalizată și redistribuită apoi în folosul colectivității. Dar masca îl apără pe dansatorul care, în timpul ceremoniei, trebuie apărat de forța instrumentului pe care îl mânuiește.

Masca are rolul de a stăpânii și de a controla lumea invizibilă. Multiplicitatea forțelor care circulă prin spațiu ar explica varietatea etnografică a măștilor, în care figurile omenești se îmbină cu formele animale, într-o serie de teme ce se împletesc în mod confuz și uneori monstruos.

Însă masca nu este lipsită de primejdii pentru cel ce o poartă, deoarece vrând să prindă forțele altcuiva în capcanele măștii sale, el poate fi, la rândul lui posedat de celălalt.

Masca și purtătorul ei se intervertesc rând pe rând, iar forța vitală condensată în mască pune stăpânire pe cel ce se puse sub ocrotirea ei: protectorul devine astfel stăpânul. Astfel purtătorul de mască ori chiar persoana care ar vrea doar să atingă masca, trebuie ca în prealabil, să se învețe să țină un contact cu masca și să se pregătească dinainte împotriva oricărui șoc: de aceea o anumită perioadă ei respectă o sumă de indicații (alimentare, sexuale, etc.), se purifică prin băi și abluțiuni, aduc jertfe și se roagă.

Masca este mediatoare între două ființe indiferent de cel ce va birui în această luptă periculoasă dintre captiv și captator. Relațiile dintre acești doi termeni variază de la caz la caz, după cum interpretarea lor variază de la trib la trib.

Dacă limbajul cifrat al măștilor este universal răspândit, codul semnificațiilor nu este nici întotdeauna, nici pretutindeni întru totul același.

Pentru limbajul celtic nu există termenul de mască; împrumutându-l din latină și limbile romanice . Însă arheologii au scos la iveală un număr de măști celtice și astfel se poate deduce din câteva descrieri mitologice irlandeze că unele personaje sunt trimiși sau trimiși din altă lume purtau mască. Astfel dispariția oricărui termen după creștinare ne duce cu gândul că avem de a face cu date tradiționale la care nu mai avem acces.

Tradițiile grecești, ca și civilizațiile minoică și miceniană, au cunoscut măștile prin intermediul ritualurilor, dansurilor sacre măștilor funerare, măștile votive, măștile folosite ca deghizare și măștile de teatru. De la acest ultim tip de mască întruchipând un personaj (prosopon) își are originea cuvântul persoană.

Trei imagini ale aceleiași femei noh masca care arată cum se schimbă expresia , cu o înclinare a capului. În aceste imagini, masca a fost aplicată pe un perete cu iluminare constantă și numai camera sa mutat.

Simbolismul măștii a prilejuit scene dramatice în basme, piesele, filmele în care persoana s-a identificat într-atât cu personajul, cu masca, încât nu se mai poate desprinde, nu-și mai poate smulge masca, ea devenind imagine reprezentantă.

Așadar ne dăm seama de efectele ce se pot obține de pe urma acestei forțe de asimilare a măștii și înțelegem de ce totodată psihanaliza se străduiește să dea jos măștile unei persoane, urmărind a o pune pe aceasta față în față cu realitatea sa profundă.

Raportându-ne la miturile hinduse și chineze ale leului, ale dragonului sau căpcăunului care-i cer zeului ce i-a creat să le dea victime pe care să le devoreze și primesc următorul răspuns: hrăniți-vă din voi înșivă; atunci, ei nu își dau seama că nu sunt decât o mască, o aparență, o dorință, o poftă nestăvilită dar goală de orice substanță.

Referințe:

[1] imuabil, ~ă a [At: GHEREA, ST. CR. III, 124 / P: i-mu-a~ / Pl: ~i, ~e / E: fr immuable] Care nu se modifică Si: constant, neschimbător, statornic.
[2] Citat din: Jean Chevalier și Alain Cheerbrant, ”Dicționarul De Simboluri”, Editura Polirom, București, anul 2009, pagina 565.

Bibliografie:

1. Citat din: Jean Chevalier și Alain Cheerbrant, ”Dicționarul De Simboluri”, Editura Polirom, București, =2009.
2. Joseph Gregor,Masca Lumii . Publicații Dover, 2002.
3. Erich Herold,Lumea mastilor. Hamlyn, 1992.