Lumina rembrandt-iană; Yousuf Karsh, Irving Penn.

0
375
blank

În dicționarul de etimologie al lui Douglas Harper termenul de low-key a apărut între 1890–1895, fiind un termen care descria ceva „de intensitate redusă” (eng: „low-keyed”). Lumina rembrandt-iană este un termen corelat, mai ales în Occident, cu fotografia de portret și presupune folosirea unei surse de lumină și a unui reflector sau a două surse de lumini (una principală și una de umplere). Termenul a fost numit după stilul de iluminare a chipului în majoritatea autoportretelor lui Rembrandt, dar și în alte opere ale sale, de exemplu în Portretul unui bătrân în roșu (1652–1654) în care predomină negrul specific stilului tenebroso și roșul.

Delacroix spunea că „orice subiect devine bun grație autorului”: „O, tinere artist, aștepți un subiect? Orice este un subiect, subiectul ești tu însuți, impresiile tale, emoțiile pe care ți le trezește natura. În tine însuți trebuie să privești, nu împrejurul tău.[1]

După cum am mai menționat, fotografia low-key este un stil de a fotografia scene închise la culoare punându-se accentul prin lumina naturală sau artificială pe anumite zone ale cadrului, creând o atmosfera misterioasă care doar „sugerează” diverse forme, lăsând privitorul să comunice cu fotografia prin interpretare subiectivă.

În stilul fotografic al unuia dintre cei mai notabili portretiști din toate timpurile, canadianul Yousuf Karsh (1908–2002), lumina doar conturează chipul, alteori ea doar o luminează mai mult sau mai puțin intens, dar din punct de vedere artistic lumina joacă parcă un rol secundar pe o scenă alături de subiectul principal. Astfel, portretele sale au zone mari de negru și subiectul apare ca o pată în acel neant acromatic. Nimic nu concurează cu porțiunile în care chipurile subiecților săi sunt iluminate, ceea ce dă portretelor o aură aproape mistică.

Astfel, în Portretul lui Winston Churchill doar chipul acestuia este iluminat, dar capul este conturat de o altă sursă de lumină, foarte slabă, ce vine din spate; în Portretul lui Sibelius lumina se reduce și mai mult, jumătate din chip fiind în penumbră; în Helen Keller cu Polly Thompson ambele subiecte fiind îmbrăcate în negru și fundalul natural fiind tot negru fotografia se dă impresia de detașare, de disoluție; Jasper Johns răsare parcă dintr-un ocean negru; portretul scriitorul francez François Mauriac este doar conturat din semiprofil, apărând pe fundalul negru doar o linie aproape abstractizată (il. 6).

Ceea ce este caracteristic tuturor acestor    portrete este contrastul puternic dintre negru și alb și utilizarea acestuia pentru a depăși portretistica clasică creându-se astfel o atmosferă dramatică, enigmatică, mistică, folosindu-se din abundență de negrul activ amintit în subcapitolul anterior. Yousuf Karsh este considerat unul din artiștii contemporani care adoptă stilul fotografic low-key în cel mai eficient mod, fiind numit „unul dintre cei mai bun portretiști al secolului XX” de către jurnaliștii revistei americane Time.[2]

Il. 6. Portretul lui François Mauriac;
Sursa: karsh.org/overview/portraits/ (05/2017)

 

Alte exemple notabile care abordează clar-obscurul și fotografia în tonuri de negru îi pot include pe Paul Strand: Blind (1916) unde subiectul este umbrit deliberat pentru a crea atmosfera tenebroasă a imaginii, iar semnul „Blind” este puternic iluminat; Man Ray: Le Violon d’Ingres (1924), una dintre cele mai faimoase fotografii din toate timpurile; Ansel Adams: Muntele Moran, lumina naturală cade doar pe piscul vârfului muntelui, iar restul fotografiei este un amestec de griuri foarte închise; unele dintre fotografiile lui Edward Weston sunt iarăși edificatoare pentru stilul clar-obscur cum ar fi Nautilus (1930), Pepper No. 20 (1930), Frunza de varza (1931); Brassaï: Fille de joie, Quartier Italie (1932); Bresson: Nehru Announces Gandhi’s Death, Birla House, (1948). Robert Capa în anul 1944 îl fotografiază pe Picasso în lumina naturală care îi luminează doar jumătatea dreaptă a chipului, lăsând-o în umbra pe cea stângă.

Irving Penn (1917–2009) realizează fotografii ale trompetistului și compozitorului american de jazz Miles Davies (il. 7).[3]

Il. 7. Paginile 208-209 din revista Israeli Lens: Miles Davies în două din cadrele lui Irving Penn. Sursa: magzter.com (vezi nota de subsol) care comercializează revista în format digital.

Dintre postmoderniști, se pot menționa australianul Bill Henson, israelienii Igor Zelger: The Sight (Vazul), Alon și Elad David cu o lucrare numită Untitled (Fără Titlu) în care apare doar bustul – fără cap – al unui tânăr care este iluminat, în rest totul rămânând într-un negru total ş.a.[4] Un alt artist care a creat o serie de fotografii low-key pe care le-a expus în numeroase expoziții din lume este finlandezul Juha Arvid Helminen. El își intitulează seria The Invisible Empire (Imperiul invizibil) și face trimitere la scutul pe care îl oferă negrul, ca și mască – între ceea ce suntem cu adevărat și modul în care societatea ne percepe.

[1] Irina Dumitraşcu-Măgurean, Imaginea artistică între real şi imaginar, Universitatea de Artă şi Design, Cluj-Napoca, 2013, p. 14.
[2] Eliza Berman, Yousuf Karsh’s Masterful Portraits From Churchill to Hepburn, TIME, martie 2015.
[3] Revista Israeli Lens, ediția din aprilie 2015, Israeli Art Market, pp. 208-209. (Revista a fost accesată în format digital după ce a fost cumpărata de pe site-ul oficial al editurii: <https://www.magzter.com/IL/Art-Market/Israeli-Lens-Magazine/Art/96229>. Din nefericire nu este precizat anul realizării fotografiilor).
[4] Ibidem, p. 16-17, p. 50-51.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.