Apariția Roll Filmului și trecerea de la fotografia alb-negru la cea color

0
369
blank

Datorită echipamentului greu de transportat și a fragilității plăcilor fotosensibile a apărut nevoia de simplificare a procesului fotografic. După ce Hurter și Driffield, între anii 1875–1876, au făcut cercetări în domeniul emulsiilor fotografice și a sensibilități acestora la lumină, a fost doar un pas spre apariția peliculei fotosensibile flexibile.

Astfel, în 1885, George Eastman a inventat roll-filmul, acesta permițând mai multe expuneri, fiind mult mai practic. Acest prim film fotografic era de fapt o emulsie fotosensibilă aplicată pe o bază de hârtie. Pentru ca imaginea să poată fi obținută, stratul care în prealabil a fost expus luminii era transferat pe un suport acoperit cu un strat fin de gelatină.

Mai târziu, în 1889, fiind ajutat de un chimist, a creat primul suport fiabil pentru fotografie: negativul pe suport de nitroceluloză. Odată cu acest salt tehnologic, mărimea și greutatea aparatului de fotografiat se reduc considerabil, transportarea lui nemaifiind un neajuns. Apoi a înființat compania KODAK și a fabricat un aparat de fotografiat ușor, utilizabil de oricine.

Fotografiile puteau fi făcute de orice; aceștia trimiteau aparatul la Rochester (sediul Kodak) și primeau fotografiile imprimate și aparatul încărcat cu un nou film, plătind 10 dolari pentru tot procedeul. Succesul a fost imens, fotografia ne mai fiind atribuită specialiștilor, devenind accesibilă oamenilor de rând. Unul din sloganurile firmei KODAK era „Tu apeși pe buton – noi facem restul.” (il. 3).

În anul 1908, KODAK a introdus filmul pe bază de acetat de celuloză, deoarece nitroceluloza era foarte inflamabilă și potențial periculoasă.[1] Cu timpul, procesul fotografiei pe film nu s-a schimbat, dar i-au fost aduse multiple perfecționări. O îmbunătățire a fost sensibilitatea la culori, roll-film-ul ajungând să fie sensibil la razele UV, IR și la razele X.

Prin urmare, putem defini filmul fotografic ca fiind o bandă sau o foaie de bază transparentă de peliculă din plastic acoperită pe o parte cu o emulsie de gelatină care conține cristale de halogenură de argint sensibile la lumină microscopică. Dimensiunile și alte proprietăți ale cristalelor determină sensibilitatea, contrastul și rezoluția filmului.

Emulsia se va întuneca treptat dacă este lăsată expusă la lumină, dar procesul este prea lent și incomplet pentru a fi de folos practic. În schimb, o expunere foarte scurtă la imaginea formată de o lentilă a camerei este utilizată pentru a produce doar o schimbare chimică foarte ușoară, proporțională cu cantitatea de lumină absorbită de fiecare cristal. Aceasta creează o imagine latentă invizibilă în emulsie, care poate fi dezvoltată chimic (developată) într-o fotografie vizibilă.[2] Inventarea camerei obscure, heliografiei, daghereotipiei și, în cele din urmă, a roll-film-ului digital au dus, practic, la participarea oricui în procesul fotografic – a face fotografie sau a fi fotografiat.

Prin urmare, se poate afirma cu certitudine că toate aceste procedee descrise au dus la apariția fotografiei care astfel a devenit un limbaj universal ce reflectă realul. Se apreciază că „inventarea fotografiei a adus la suprafață un nou nivel al conștiinței, cel al puterii de imaginare și reprezentare, indiferent că este vizibilă sau lizibilă, și a pus în mișcare o revoluție a culturii artistice[3], cum subliniază Eugen Săvinescu.

Il. 3. O reclamă a firmei KODAK din anul 1889, Tu apeși pe buton – noi facem restul
Sursa: Wikipedia.org, distribuit sub licența libera: CC-BY 2.0., accesat la data de: 30 aprilie 2017.

Tendințe în trecerea de la fotografia alb-negru la cea color

La început fotografiile au fost monocrome, deoarece nu se inventaseră încă filmele color, însă acest lucru nu a fost un inconvenient, deoarece avea deja o istorie în spate și era foarte ieftin. Chiar și în timpurile noastre unii artiști preferă fotografia alb-negru din considerente care țin de stilul artistului. Unii se pot întreba de ce se fotografiază în alb-negru în condițiile în care vedem lumea în culori și avem tehnica necesară de a o fotografia color. Iar răspunsul ar fi că unii artiști precum Ansel Adams, H. Cartier Bresson, David Bailey, Karsh, Sebastio Salgado, Albert Watson, Sally Mann și mulți alții au văzut fotografia alb-negru nu ca pe o limitare tehnică, ci ca pe o alegere creativă.

Contrastul și tonurile dintre lumină și întuneric, deschis și închis, definesc fotografia alb-negru.[4] Este important să reținem că imaginile monocromatice nu sunt neapărat compuse din negru pur, alb și nuanțe intermediare de gri, ci pot implica o anumită nuanță în funcție de proces. Procesul cianotip, de exemplu, produce o imagine compusă din tonuri albăstrui. În lumea contemporană fotografia alb-negru este în cea mai mare măsură folosită din motive artistice.

Plăcile fotosensibile și filmele fotografice clasice erau sensibile numai la lumina albastră, violetă și ultravioletă. Drept rezultat, valorile tonale relative dintr-o scenă apăreau aproximativ ca și cum ar fi fost privite printr-o bucată de sticlă albastră. După imprimare cerul arata complet alb, galbenul și roșul apăreau aproape negre, tonurile pielii umane au apărut întunecate etc.[5]

În 1873 fotochimistul Hermann Wilhelm Vogel a descoperit că sensibilitatea spectrală poate fi extinsă la lumina verde și galbenă prin adăugarea unor cantități foarte mici de coloranți la emulsie apoi, în 1883, au apărut pe piață primele plăci sensibilizate la coloranți. Aceste produse timpurii, descrise ca ortocromatice au făcut posibilă o redare mai precisă a subiectelor colorate într-o imagine alb-negru. Deoarece plăcile fotografice erau încă sensibile la albastru, se utiliza un filtru galben și un timp de expunere mai lung pentru a profita pe deplin de sensibilitatea extinsă a acestora.

În 1894, frații Lumière și-au prezentat placa Lumière Panchromatic, care a devenit sensibilă, deși foarte inegal, la toate culorile, inclusiv roșu. S-au dezvoltat coloranți sensibilizatori noi și îmbunătățiți, iar în 1902 a apărut placa cromatică Perchromo, mult mai uniformă. Totuși, toate acestea erau produse din plăci pe bază de sticlă. Emulsiile pancromatice pe o bază de film nu erau disponibile comercial până în anii 1910 și nu au intrat în uz general decât după mult timp. Cel mai popular film alb-negru al lui Kodak, introdus în 1931, a rămas până în 1956 un produs ortocromatic insensibil în roșu, când a fost înlocuit de Verichrome Pan.

S-a experimentat fotografia color încă de la începuturile fotografiei în sine, dar principul sintezei aditive (combinațiile de roșu, verde și albastru) a fost demonstrat abia la începutul secolului XX. Primul film color, practic și comercial de succes a fost Lumière Autochrome, un produs din plăci de sticlă introdus în 1907. Versiunile pe bază de film au fost introduse la începutul anilor 1930, iar sensibilitatea a fost îmbunătățită ulterior. Se folosea un strat simplu de emulsie în combinație cu un strat de elemente de filtrare de culoare microscopică. Fabricarea acestui tip de film a fost întreruptă prin anii ’50.

„Filmul color”, în sensul modern, ce constă în acoperirea peliculei fotografice cu o emulsie multistrat, a fost introdus pe piața de Kodachrome în 1936. Filmul color instantaneu a fost introdusă de Polaroid în 1963.[6] În decursul următoarelor decenii, culoarea a rămas mult mai scumpă decât cea alb-negru și a necesitat mult mai multă lumină, factori care au întârziat adoptarea lor scară largă.

Scăderea costurilor și creșterea sensibilității au depășit treptat aceste impedimente astfel că, începând cu anii ’70, filmul color predomină pe piața de consum, în timp ce utilizarea filmului alb-negru era din ce în ce mai limitată la foto-jurnalism și fotografie de artă.

 

Referințe:

[1] John Hannavy, op. cit., p. 251.
[2] Stelian Acea, op.cit., p. 122-133.
[3] Eugen Săvinescu, Vizibil și lizibil în imaginea fotografică și în extensiile ei, Mega, Cluj-Napoca, 2009, p. 183.
[4] Vicki McLead, Black & White Photography, PSA Journal, vol. 77 (12), 2011, p. 38-40. (Revista a fost accesată online, arhiva psa-photo.org, 1 mai 2017).
[5] Michael Langford, Basic Photography (7th ed.)., Focal Press, 2000, (Accesat online la adresa: https://www.safaribooksonline.com/library/view/basic-photography-7th/9780240515922/xhtml/chapter9.html, 1 mai 2017).
[6] Ralph E. Jacobson et al., The Focal Manual of Photography: photographic and digital imaging (9th ed.), Focal Press, Boston, 2000, p. 8 (Accesabil online prin înregistrare de tip Free Trial de 10 zile la adresa: <https://www.safaribooksonline.com/library/view/manual-of-photography/9780240515748/>).

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.