Culoarea neagra: etimologie și controverse

Etimologia cuvântului „negru” (neagră, negri, negre – adj., s.n., s.m.), conform Dicționarului explicativ al limbii române (2009), provine din lat. niger, –gra, –grum.; it. nero, pv. negre, fr. noir, sp. pg. negro și se referă la caracteristica (culoarea) unor obiecte sau materiale colorante, de culoare neagră (vopsea neagră, cutie neagră, vin negru etc).

În diverse expresii (ex. a avea inima neagră, a avea gânduri negre, a vedea totul în negru, a se îmbrăca în negru, post negru, a face albul negru, a ponegri etc) negrului îi sunt atribuite conotații, de cele mai multe ori, negative: răutatea, pesimismul, strictețea, ascunderea adevărului, tristețe, melancolie, nervozitate, nefericire, ceva teribil, cumplit, o boală „grea”.

Conform Enciclopediei Britanice, negrul (adj.), în fizică, este ceea ce se percepe, cu ochiul uman, atunci când lumina este absentă, respectiv, când toate lungimile de undă din spectrul vizibil sunt absorbite. La fel ca și albul, dar spre deosebire de culorile spectrului, sau de majoritatea amestecurilor dintre acestea, negrul nu are nuanță, așa că este considerat o culoare acromatică.

Albul și negrul sunt cei mai utilizați termeni, referitor la culoare, în toate limbile lumii.^{[1], [2].} Sensurile figurative, sunt asociate cu lipsa de valori morale sau spirituale.^[3]

2.1. Controverse legate de statutul negrului: culoare – non-culoare

Niciunei alte culori nu i-au fost identificate valențe atât de opuse și absolute.  Negrul marca, în principal, tărâmurile terifiante care se aflau în afara vieții umane, dar de-a lungul timpului l-am adus mai aproape de noi: l-am căutat în corpurile și chiar în sufletele noastre.

Treptat, această culoare a morții, terorii și negației a ajuns să devină tot mai prezent în credința, arta și viețile noastre sociale. Văzută în această perspectivă, istoria negrului este de fapt o istorie a acomodării noastre cu terifiantul.

„Negrul nu este o culoare”, opina Leonardo da Vinci. Cu toate acestea, negrul era un pigment nelipsit din paleta sa, folosit, mai ales, pentru fundaluri.^[4],[5]. Michel Pastoureau, un istoric al culorilor, se întreabă dacă negrul, în cele din urmă, „a devenit” o culoare, ca toate celelalte. Totuși, acesta diferă de alte culori: nu putem aprinde o lumină neagră, dar putem aprinde una roșie, sau albă. Wittgenstein a spus că nu putem avea, într-o lampă, o lumină gri sau maro, deși ele sunt făcute din lumină, în timp ce, despre negru, se spune că nu are lumină. Așadar, negrul este o contradicție, un paradox.

În același timp, nimic nu este complet negru: până și cea mai neagră catifea, chiar dacă este umbrită, reflectă fotoni. În laboratoare, există un tărâm de „meta-materiale”, de nanotuburi de carbon, mai mici decât lungimea de undă a luminii, care pot reflecta mai puțin de 0,01% din lumină; aplicațiile lor variind, de la panouri solare, la camuflarea avioanelor militare.

Lumina reflectată, în acest caz, are un nivel atât de scăzut, încât nu putem distinge detalii. Acest lucru ridică întrebarea: ce vedem, când vedem negru? Și, similar dilemei dacă negrul este lumină, sau absența acesteia, se poate pune și întrebarea: a vedea negrul, este o senzație sau absența senzației? În același timp, simțim că „vedem” un lucru negru, nu că am avea o „gaură” în vederea noastră. Hermann von Helmholtz, om de știință în domeniul opticii, era de părere că negrul este o senzație reală, chiar dacă este produs de absența luminii, senzația de negru fiind, în mod distinct, diferită de lipsa tuturor senzațiilor.

Deci, pentru a stabili motivul și modul în care se vor face, în continuare, referiri la negru,  atât ca la o culoare, cât și ca la o non-culoare, s-au avut în vedere următoarele considerente:

1. Modul în care definim culoarea: dacă definim culoarea, doar în modul în care o descrie fizica, atunci negrul nu este considerat a fi o culoare fizică adevărată. Dar, negrul este ceea ce „văd” ochii noștri. într-un spațiu care reflectă foarte puțină lumină. sau nu reflectă lumină deloc. Totuși, doar pentru că fizica exclude negrul. ca fiind culoare, pe principiul că nu îi corespunde o lungime de undă. din spectrul vizibil, nu ne putem lipsi de a vorbi despre negru ca despre o culoare, și marea majoritate a oamenilor o consideră astfel. De asemenea, dacă includem, în definiția culorii, toate modurile în care ochii umani procesează lumina și lipsa acesteia, atunci negrul este o culoare.
2. Culoarea ca lumină: Toate aparatele electrice, care au un display capabil să redea culorile, sunt capabile să redea, atât culoarea albă, cât și pe cea neagră. Ecranele LCD folosesc polarizatoare încrucișate. Lumina dintr-o direcție de polarizare, este absorbită de filmul de plastic polarizant, în timp ce direcția perpendiculară, este transmisă. Această lumină va fi apoi polarizată în principal perpendicular, pe cel de-al doilea filtru și astfel va fi blocată, iar pixelul va apărea negru.
3. Culoarea ca pigment (teoria substractivă): Negrul poate fi obținut, fie prin amestecul în proporții egale a pigmenților RGB, fie, în industria print-ului, prin amestecul CMY și K (key). Rezultă că ar fi lipsit de logică să spunem, mai ales noi, artiștii, că negrul nu este o culoare, având în vedere faptul că acesta se poate obține din amestecul culorilor.
4. Evoluția negrului în artă: inițial, negrul a fost considerat ca fiind o culoare (pentru ochiul omului medieval albul și negrul erau culori, în toată puterea cuvântului) însă pe la sfârșitul Evul Mediu și începutul secolului al XVII-lea, acesta își pierde treptat statutul de culoare. În 1665, Isaac Newton propune o nouă scară cromatică, în care nu mai exista loc pentru alb și negru, situându-le astfel, în afara oricărui sistem cromatic. Dacă , până pe la începutul secolului al XX-lea, albul și negrul au fost percepute, în artă, ca non-culori, pe parcurs, artiștii au redat statutul de culori autentice.^[6], albului și negrului. Recunoașterea statului de culoare autentică a negrului, nu a fost simplu de realizat, în condițiile în care, chiar oamenii de știință, au fost reticenți în a-i recunoaște orice proprietate cromatică. După cum s-a menționat anterior, chiar Leonardo da Vinci, la sfârșitul secolului al XV-lea, afirma că „negrul nu este o culoare”. În 1946, în cadrul unei expoziții, la galeria Maeght din Paris, se proclama ideea că „negrul este o culoare”, scopul acestui demers fiind acela de a exprima o poziție, care să se alinieze cu ceea ce se preda în școlile de arte frumoase și în tratatele academice de pictură.
5. Diferența de opinii: Unii autori, precum Petru Lucaci, își exprimă opinia conform căreia, negrul este singura culoare adevărată, toate celelalte fiind „false”, afirmație susținută de următorul raționament: creierul uman percepe, atribuie și interpretează „ceva” ca fiind colorat, ori, având în vedere că vorbim despre o percepție, nu putem exclude faptul că o culoare, este o iluzie, dar, la fel de bine, nu putem ignora nici reversul acestei afirmații (cel puțin din punct de vedere filosofic). În concluzie, negrul poate fi considerat, atât non-culoare, cât și culoare. Mai precis: un fizician va afirma că negrul nu este o culoare, însă un artist, nu va fi niciodată de acord cu aceasta. In pofida tuturor controverselor, astăzi este imposibil să nu îi atașăm negrului, statutul de culoare, fie și doar în consens cu artiștii care l-au asociat simbolismului.

2.2. Negrul cosmogonic. Găurile negre și materia întunecată

O gaură neagră este o regiune a spațiului în care forța gravitațională este atât de puternică, încât nici măcar lumina, nu poate călători suficient de repede, pentru a scăpa gravitației. Găurile negre au fost identificate în ultimele câteva decenii, estimându-se că numărul lor este de ordinul milioanelor.

Termenul „gaură neagră” a fost menționat, pentru prima dată, într-un articol scris de Ann Ewing, în 1964, și prezentat la un simpozion organizat în Texas, în 1963. În 1967, fizicianul american John Wheeler a popularizat termenul de stea prăbușită, deși conceptul a fost dezvoltat de colegii săi americani: Robert Oppenheimer și Hartland Snyder în 1939.

De asemenea Zwicky este cel care, în 1933, a descoperit materia întunecată. În timp ce studia clusterul Coma, el a observat o anomalie. Comparativ cu măsurătorile vitezei masei vizibile, galaxiile din acel cluster se mișcau mult prea repede pentru a fi stabile.

Zwicky a susținut că un tip de masă, încă neobservat, pe care a numit-o dunkle Materie, ar putea să  explice fenomenul și, în același an, și-a prezentat concluziile, în revista Swiss Physical Society. Cu toate acestea, au fost necesare trei decenii pentru ca fenomenul să fie observat pe scară largă. Și abia după moartea lui Zwicky, în 1974, materia întunecată a fost acceptată ca parte a canonului cosmologic.

Spre deosebire de materia normală, materia întunecată nu interacționează cu forța electromagnetică. Aceasta înseamnă că nu absoarbe, nu reflectă și nu emite lumină, ceea ce o face extrem de greu de observat.

De fapt, cercetătorii au putut deduce existența materiei întunecate, numai din cauza efectului gravitațional, pe care pare să-l aibă asupra materiei vizibile. Materia întunecată pare să depășească materia vizibilă, într-o proporție de 6:1, reprezentând aproximativ 27% din universul cunoscut (Fig. 17).

Fig. 17

Conceptul de energie întunecată este numele dat forței care face ca viteza de expansiune a universului nostru, să se accelereze în timp. Începând cu anii 1990, energia întunecată a fost cea mai acceptată ipoteză, pentru a explica această expansiunea accelerată, iar începând cu anul 2020, cercetarea cosmologică vizează, din ce în ce mai mult, înțelegerea naturii fundamentale a energiei întunecate.^[7]

2.3. Noțiunea de corp negru absolut

Cel mai închis material cunoscut, până în septembrie 2019, este construit din tuburi de carbon aliniate vertical, dimensiunile acestora fiind de ordinul nanometrilor. Acesta a fost creat la Institutul de Tehnologie din Massachusetts (MIT) și s-a raportat ca având o rată de absorbție a luminii de 99.995%,^[8] depășind-o pe cea a materialului numit „Vantablack”, creat în 2014 de către o firmă britanică (Surrey NanoSystems) care are o rată de absorbție a luminii, din spectrul vizibil, de 99.965%.^[9]

În ultimele decenii, a existat un interes larg de cercetare pentru nanomaterialele de dioxid de titan (TiO₂), datorită aplicațiilor lor, în generarea de hidrogen fotocatalitic și eliminarea poluării mediului. S-a demonstrat, cu succes, că îmbunătățirea proprietăților de absorbție optică a nanomaterialelor TiO₂ îmbunătățește activitățile lor fotocatalitice, în special în raportul nanoparticulelor negre de TiO₂. În 2011, dioxidul de titan negru (TiO_2-x) era, așa cum a raportat grupul de cercetători, condus de Xiaobo Chen, care studiază hidrogenarea.^[10],[11].

Un corp negru, termen introdus de fizicianul german Gustav Robert Kirchhoff (1860), numit și corp absolut negru, este un corp fizic ideal care absoarbe toate radiațiile electromagnetice incidente, indiferent de frecvență, sau unghiul de incidență. Radiația unui corp negru se mai numește și radiație termică, radiație completă, sau radiație a temperaturii. Mecanica cuantică a luat naștere ca urmare a înțelegerii efectelor fotoelectrice, demonstrate de Einstein (1905).

Dar înaintea acestor descoperiri, legea lui Planck (1900), a adus un aport considerabil înțelegerii radiațiilor electromagnetice, dând o interpretare exactă radiației corpului negru,  pentru care dependența de lungimea de undă  și temperatura absolută  au fost măsurate, cu precizie (Fig. 18)

Fig. 18: a. Radiația într-o cavitate închisă și opacă, este identică cu radiația corpului negru. b. Diagrama dependenței radiației corpului negru de lungimea de undă. c. Culoarea (cromatica) radiației corpului negru depinde de temperatura la care acesta se află.

Un corp negru, care se află în echilibru termic are două proprietăți notabile:

1. Este un emițător ideal: la fiecare frecvență, emite la fel de multă, sau mai multă energie termică radiativă, decât orice alt corp, la aceeași temperatură.
2. Este un emițător difuz: măsurat pe unitatea de suprafață, perpendiculară pe direcție, energia este radiată izotrop, independent de direcție.

Absorbția completă a unei raze de lumină, de orice culoare, poate fi dovedită, folosind un cub al cărui interior este vopsit în negru mat și care este prevăzut cu un orificiu pe una dintre margini.

După cel puțin de trei reflexii, analizând interiorul cubului, prin orificiul pe unde a intrat fascicolul de lumină, se va percepe culoarea neagră, sau senzația de întuneric complet.^[12] Când radiația din incinta unui corp negru este în echilibru termic, radiația emisă prin orificiul obiectului va fi la fel de puternică precum radiația emisă de orice alt corp, la temperatura de echilibru respectivă. Prin definiție, un corp negru în echilibru termic are o emisivitate de .

Concluzionând, cercetările științifice continuă să aducă explicații, fiecare pe aria sa tematică, în ceea ce privește negrul. Însă, nu se va aloca mai mult spațiu informațiilor de acest tip, pentru a nu ieși din aria tematică a domeniului de cercetare și a temei abordate, temă care are ca scop interogarea valențelor metafizice ale negrului și nu a celor empirice.

Bibliografie

^[1] Douglas Harper, în Online Etymology Dictionary subliniază că varianta în engleză a cuvântului „black” are o dublă origine: proto-germanică – „blakaz” (întuneric absolut, ars, absorbind toată lumina, de culoarea funinginii sau a cărbunelui) și engleza veche – „blæc”, „blac”, „blak”, „blake” (desemnând lipsa culorii, întunericul).

^[2] Una dintre primele înregistrări scrise ale termenului, datează din anul 890 e.n. în Historia Ecclesiastica: „He hæfde blæc feax” („El avea părul negru”). Harper face corelații și cu unii termeni și anul aproximativ al apariției acestora: cafeaua neagră (1796), picătura neagră (se referă la opiu, 1823), prințul negru (fiul lui Edward al III-lea, 1560).

^[3] „Niger„-ul latin: „sumbru; ghinionist; rău, malefic, rău intenționat”). Folosirea metaforică a cuvântului grecesc, „melas„, tindea să reflecte, însă, noțiunea de „învăluit în întuneric, acoperit”. În limba engleză, a fost culoarea păcatului și a tristeții, cel puțin din anul 1300, iar asocierea cu „scopuri întunecate” și „malign” a apărut în anii 1580. Tot în aceeași perioadă cuvântul „necromanție” este asociat cu magia neagră și steagul negru, arborat (în special de pirați, ca un semnal de „fără milă”). Asocierea dintre melancolie și culoarea neagră este atestată din anul 1826.

^[4] Bell, Janis. “Aristotle as a Source for Leonardo’s Theory of Colour Perspective after 1500.” Journal of the Warburg and Courtauld Institutes, vol. 56, 1993, pp. 100–118. JSTOR, www.jstor.org/stable/751367.

^[5] Una dintre operele sale, Dama cu hermină (1489-90) este pictată cu vagi culori pale, cu excepția mânecii roșii, clare – dar în spatele ei, există doar un negru solid, mat, colierul pe care îl poartă, fiind, deasemenea, negru. În Salvator Mundi, tot Leonardo, pictează un Iisus aproape fantomatic, care pare că ne privește, din lumea morților, în spatele lui, aflându-se același negru, mat. Așadar, chiar dacă negrul, pentru artist, nu era „o culoare”, în sensul literar al cuvântului, totuși acesta constituia fundalul perfect, pe care se etala culoarea.

^[6] Michel Pastoreau, op. cit., pp. 25-28.

^[7] Așadar, Universul este tot ceea ce există fizic, de la cea mai mică particulă până la cea mai mare galaxie. Cuprinde toată materia, toată energia, colectată împreună, ca un întreg, ca și cum acest ansamblu ar fi o entitate în sine. Acesta este un concept impresionant și este firesc să fie puse întrebări în acest sens. La fel de firești sunt și întrebările conexe, interdisciplinare, legate de singurul atribut de care suntem siguri, atunci când ne referim la cele 95 de procente de necunoscut al Universului: negrul.

^[8] Jennifer, Chu (September 12, 2019). „MIT engineers develop „blackest black” material to date”. MIT News Office. Retrieved August 10, 2020 (http://news.mit.edu/2019/blackest-black-material-cnt-0913).

^[9] Vantablack: U.K. Firm Shows Off ‘World’s Darkest Material'”. NBCNews.com. July 15, 2014. Retrieved July 19, 2014.

^[10] Pudra de TiO_2-x este obținută prin hidrogenare la o presiune de 20 de bari, temperatură de 200 ° Celsius pe o perioadă de 5 zile.

^[11] Chen X., et al., Increasing solar absorption for photocatalysis with black hydrogenated titanium dioxide nanocrystals, Science 2011, nr. 331, pp. 746-750.

^[12] Stelian Acea, Op. cit, p. 17.

Nota:

Prezentul fragment este publicat cf. Anexei nr. 9, cu optiunea de publicare distincta a tezei/fragmente din Tezei de Doctorat cu titlul: „Negrul: Dimensiune estetică în pictura și fotografia contemporană„, autor: Atila GOMBOȘ, coord. științific prof. univ. dr. habil Stelian ACEA, IOSUD, FAD, UVT – susținută public la data: 21 iunie 2024.