Originile mișcării Bauhaus: Progresul tehnologiei din Europa, în secolul al XIX-lea, cu scăderea costurilor de producție și creșterea eficienței economice, a condus, indirect, la transformări istorice și în artă. Astfel, in 1907 apare, în Germania, organizația Werkbund care promova unitatea dintre arte, meșteșuguri și tehnologia modernă.
Activă până la Primul Război Mondial, ideile care au generat-o, s-au păstrat și după încheierea programului său, astfel că, arhitectul Werkbund, Walter Gropius, a devenit, in 1919, director al Şcolii Saxone Grand Ducal de Artă Plastică din Weimar.
El a introdus în școală un curriculum revoluționar: predarea picturii, a meșteșugurilor și a tehnologiilor moderne de producție, prin fuzionarea școlii de arte plastice și a școlii locale de meșteșuguri, într-o nouă instituție, numită Staatliche Bauhaus Weimar, respectiv: Bauhaus, nume care evoca termenul medieval german pentru bresle, Bauhütten.
Aceste bresle transmiteau cunoștințele legate de meșteșugurile tradiționale, viziunea lui Gropius reflectând o regândire a valorilor culturale, după dezastrul provocat de război.[1] De altfel, el considera că era necesar, pentru ca arta să înflorească, ca artistul să posede temeinice competențe tehnice.[2], [3].
Negru și culoare în abordarea artiștilor Bauhaus
Dată fiind orientarea spre expresionism a majorității membrilor mișcării Bauhaus, având în vedere simbolistica negrului, și, de asemenea, urmărind observația prozatorului-eseist austriac Hermann Bahr (1863 – 1934), regăsirea negrului, aici, nu este întâmplătoare:
„Omul este lipsit de suflet, natura lipsita de om. Niciodată n-a existat o epocă mai răscolită de disperare, de oroarea morții. Nicicând o mai sepulcrală liniște n-a mai dominat peste lume. Nicicând bucuria n-a fost mai absentă si libertatea mai moartă. Si iată disperarea urlând: omul isi cere, urlând, sufletul, un singur strigăt de suferință se înalță din trupul nostru. Chiar si arta urlă în întuneric, cheamă in ajutor, invocă spiritul: este Expresionismul.”[4]
Urmând tradiția lui Goethe, artistul și educatorul expresionist elvețian Johannes Itten (1888-1967) și-a dezvoltat propria teorie a culorii, în special, în cartea sa, Arta culorii.
Bazată pe propria experiență, dar și pe observarea utilizării culorii in operele de artă a diferitelor popoare, explorând, printre altele, legile contrastelor și armoniei, cartea a devenit o importantă resursă educațională pentru școlile de artă din întreaga lume.[5]
Este de remarcat faptul că mișcarea Bauhaus a căpătat amploare, sub influența lui Itten, preluând, în același timp, marca sa unică de expressionism. Lucrările lui Itten explorează utilizarea și compoziția culorii (Fig. 1), preocupări ce rezultă și din lucrări ale artiștilor Josef Albers, din operele expresioniste ale lui Wassily Kandinsky ș.a.
Josef Albers (1888-1976) a fost un pictor, poet, sculptor și teoretician german, bine cunoscut pentru seria sa iconică de picturi abstracte Omagiu pătratului (Fig. 2). De asemenea, a fost un educator a cărui activitate, atât în Europa, cât și în Statele Unite, a stat la baza unora dintre cele mai importante programe de educație artistică ale secolului al XX-lea.
A fost șef al departamentului de pictură între 1939-1949 și a predat unor viitoare personalități ale artei, precum: Cy Twombly și Robert Rauschenberg. În paralel cu activitatea didactică, a continuat să-și dezvolte practica artistică, explorând, printre altele, modul în care diferitele culori interacționează atunci când sunt plasate una lângă alta, dar și efectul creat de folosirea negrului in diferitele contraste cromatice, în echilibrarea compoziției, etc.
Lucrările sale abstracte au fost o creație a convingerilor sale filozofice intense, bazate pe propriile sale experiențe personale cu arta. Devotamentul pentru frumusețea interioară a fost o temă centrală în arta sa.[6]
Părăsind Colegiul, pentru a preda la Universitatea Yale, Albers s-a dedicat ciclurilor: Omagiu pătratului și Constelația structural, prezentând redări bidimensionale ale obiectelor tridimensionale, punând în evidență ambiguitatea percepției. Negrul este folosit de Albers in diferitele contraste cromatice, în echilibrarea compoziției etc.
Wassily Kandinsky (1866-1944), avocat rus, deja artist cunoscut, atunci când a fost recrutat, în iunie 1922, ca profesor la Bauhaus,[7] a revoluționat arta europeană, înainte de Război, prin implicarea sa în activitatea grupului expresionist Der Blaue Reiter, al cărui membru fondator a fost, îndeplinind și funcția de editor al jurnalului grupului.
În anul 1912 a publicat eseul „În ceea ce privește spiritualul în artă”, în care contura o bază teoretică pentru arta total abstractă, dezvoltând ideea de necesitate interioară – ca punct de plecare metafizic al demersului plastic. El susținea, de asemenea, și o schimbare a sensului, a punctului de plecare al artei, de la „impresie”, la „improvizație”, la „compoziție”.
Kandinsky a fost un teoretician activ, publicând o serie de cărți despre teoria artei. A dezvoltat o teorie proprie, complexă și profundă, relativ la capacitatea culorilor și formelor, de a reprezenta sunetul și de a evidenția emoția umană, cunoscut fiind Point and Line to Plane (1926), material influențat de noile cercetări asupra psihologiei Gestalt, în discuție la Bauhaus în acel moment.
Era interesat de modul în care anumite combinații de culoare, linie și ton, ar putea avea efecte spirituale și psihologice, la rândul lor, legate de anumite motive muzicale, negrul fiind nelipsit din lucrările sale, dând un plus de dinamism, constituind un fond care exaltă culoarea, creând contraste, sau susținând armoniile cromatice (Fig. 3).
László Moholy-Nagy (1895-1946), pictor și fotograf, profesor la școala Bauhaus, influențat de constructivism, a fost unul dintre cei care au susținut integrarea tehnologiei și industriei în arte.[8] Pe parcurs, Moholy Naghi a devenit un inovator în domeniile fotografiei, tipografiei, sculpturii, picturii, imprimării și designului industrial, iar practica sa de predare a cuprins variate medii: pictură, sculptură, fotografie, fotomontaj și metal (Fig. 4). În preocupările sale, accentul a fost pus, în principal, pe fotografie, convins fiind că aceasta ar putea crea un mod cu totul nou de a vedea lumea exterioară.
Teoria sa este expusă în cartea sa The New Vision, from Material to Architecture. El a experimentat procesul fotografic de expunere a hârtiei sensibile la lumină cu obiecte așezate pe ea, numită fotogramă. După ce a părăsit Bauhaus în 1928 și și-a înființat propriul studio de design la Berlin.
Continuare: Mișcarea Bauhaus: formă, culoare și nonculoare – Partea II
Bibliografie, note, observații:
[1] Fără alte detalii relativ la multiplele aspecte ale activității desfășurate, sunt de mentionat maeștrii Bauhaus. Aceștia au fost: Iohannes Itten (1888- 1967), Josef Albers (1888 – 1976), Anni Albers (1899 – 1994), Hinnerk Scheper, Georg Muche, László Moholy-Nagy (1895 – 1946), Herbert Bayer, Joost Schmidt, Walter Gropius, Marcel Breuer, Wassily Kandinsky (1866 – 1944), Paul Klee (1879 – 1940), Lyonel Feininger (1871-1956), Gunta Stölzl și Oscar Schlemmer (1888 – 1943), Carl Buchheister (1890 – 1964), Sandor Bortnyik (1893 – 1976), György Kepes (1906 – 2001) Max Bill (1908 – 1994), Gerhard Marcks (sculptor german).
[2] În 1925, școala s-a mutat la Dessau, iar în1928, Hannes Meyer a preluat funcția de director, funcție pe care a cedat-o la scurt timp, arhitectului Ludwig Mies van der Rohe, școala fiind mutată la Berlin. În cele din urmă, în pofida pledoariilor pentru neutralitate politică, cât și a eforturilor de a păstra o comunitate studențească armonioasă, problemele de ordin politic fiind inevitabile, Guvernul nazist a pus capăt activității școlii Bauhaus (1933).
[3] Pentru a asigura succesul școlii Bauhaus, au fost aleși, ca profesori, artiști și meșteșugari redutabili, numiți „Maeștrii Formei” (artiștii) și „Maeștrii Atelierului” (meșterii), în încercarea de a reveni la noțiunea medievală de maeștri și ucenici. Printre primii Maeștri ai Formei a fost artistul și educatorul expresionist elvețian Johannes Itten, Josef Albers, artist dar și educator german, Kandinsky etc.
[4] Kristian Sotriffer, Expressionism și Fauvism, Editura Universității din Michigan (S.U.A), 1972, p. 6.
[5] Relativ la prezența sa în Scoala Bauhaus, el a conceput un curs pregătitor obligatoriu, Vorkurs, revoluționar pentru timpul său, care urma să-i învețe pe studenți, pentru început, elementele de bază ale caracteristicilor materialelor, compoziției și culorii, încurajându-i să se elibereze de prejudecăți, de tradiții academice și să-și exprime, respectiv să-și păstreze eu-l artistic interior: fundamentare artistică și experimentală de impact, exprimând influența lui Itten asupra educației artistice. În plus, el fiind un adept al lui tradiției MazdaZnan, a introdus, inclusiv, utilizarea exercițiilor de gimnastică, pentru a-și relaxa elevii și a-i pregăti pentru experiențele care urmau să apară în clasă. Walter Gropius, dorea să orienteze școala, mai degrabă în direcția producției de masă, decât spre dezvoltarea unei expresii artistice individuale, dezvoltare urmărită de Itten, dar poate corelat și cu anumite consecințe ale orientării mistice a acestuia, s-a ajuns la înlocuirea sa cu Laszlo Moholy-Nagy.
[6] Adept al sintezei artă – măiestrie, a devenit membru al facultății la Bauhaus, iar mai târziu, profesor (1925). Cea care urma să-I devină soție, Anni Fleischmann, a avut un parcurs similar. Albers a explorat diferite medii și tehnici: designul de mobilier, sticla, prelucrarea metalelor, tipografia și fotografia. După instalarea guvernului nazist, care a închis Bauhaus în 1933, a emigrat în Statele Unite, unde, atât lui, cât și soției, li s-au oferit posturi la Colegiul experimental Black Mountain din Carolina de Nord.
[7] Ca Maestru al formei, el a predat un curs de teorie despre formă și culoare, dar a condus, o perioadă de timp, și un atelier de pictură murală, bucurându-se de stima unanimă, nu numai prin calitățile artistice, ci și prin caracterul și modestia sa.
[8] Notă: A studiat dreptul la Budapesta și, după ce a fost rănit, în război, în timpul convalescenței, a activat ca journalist. A urmat o școală privată de artă și, după diverse ale evenimente, a ajuns la Berlin, unde, în 1923, a preluat rolul lui Johannes Itten, de șef al atelierului și de predare a cursului preliminar Bauhaus împreună cu Josef Albers. Datorită convingerilor sale, această schimbare a marcat sfârșitul înclinațiilor expresioniste ale școlii și a apropiat-o de scopul său initial, acela de școală de design și integrare industrial, cunoscută pentru versatilitatea artiștilor săi.
