Interacțiunea și contrastele de culoare

Sesizăm contrastul dintre două suprafețe alăturate, doar dacă diferența de culoare depășește un anumit prag. Această diferență este percepută ușor diferit, de fiecare individ și depinde de o serie de factori, în cea mai mare măsură de gradul de saturație și luminozitate al culorilor alăturate, dar și de faptul că orice culoare influențează și este influențată, reciproc.

Contrastele de culoare au fost comentate de Goethe, în Teoria Culorilor, de Schopenhauer, în Văzul și culorile, Michel Eugène Chevreul, în Legea contrastului culorilor, de Kandinsky, Paul Klee, ș.a., însă aportul cel mai pronunțat l-a adus Johannes Itten, care a definit, în The Art of Color, cele șapte contraste de culoare: clarobscur, ale culorilor în sine, cald-rece, complementar, simultan, calitativ și cantitativ.

Johannes Itten

Itten preciza că lipsește o introducere clară și fundamentată în practica și exercițiile necesare explicării efectelor particulare, ale contrastelor de culoare și că studiul său asupra acestora, constituie un element important al teoriei culorilor. Contrastul clarobscur care, aici, interesează în mod special, are la bază raportul valoric dintre culori luminoase și întunecate. Cu cât valorația este mai pregnantă, cu atât efectul clarobscur este mai evident, iar vârful acestui contrast îl reprezintă contrastul dintre alb și negru.^[1]

Itten a arătat că un pătrat alb, pe un fundal negru, va părea mai mare decât un pătrat negru, de aceeași dimensiune, pe un fundal alb. Astfel, un pătrat galben, pe fond alb, pare mai mare, închis și mai cald iar pe un fond negru este perceput ca fiind mai rece, cu o calitate de expresie mai puternică. Un pătrat roșu, pe fond alb, apare ca fiind mai mic, mai închis, înecat, iar pe fond negru este perceput ca fiind mai mare, mai luminos și mai cald.

Itten mai arată că două sau mai multe culori sunt într-o armonie, dacă din amestecul lor rezultă un gri neutru. Totodată, face o constatare legată de persoanele cu părul negru, pielea închisă și ochi închiși la culoare (comparativ cu persoanele blonde, cu pielea deschisă și ochii albaștri) susținând că în cazul lor „negrul joacă un rol important din punct de vedere al armoniei”.^[2] De asemenea, Itten arată că un contrast al culorilor în sine, câștigă cea mai mare valoare expresivă, dacă se juxtapune alb și negru (Fig. 1).

Observăm că cea mai puternică  expresivitate a contrastelor este reprezentată în fig. 1-I, fiind dată de culorile primare. În fig. 1-II, se observă o creștere a contrastelor culorilor în sine, prin alăturarea albului și a negrului. Culorile cu cea mai mare luminozitate sunt reprezentate în fig. 1-III, iar în fig. 1-IV sunt reprezentate aceleași culori, în nuanțe diferite. Fig. 1-V este evidențiat cel mai puternic efect expresiv juxtapunerea albului și a negrului cu primarele.

În fig. 1-VI este reprezentată aceeași juxtapunere (alb și negru), cu culori luminate sau nu. În cele din urmă, fig. 1-VII sunt reprezentate culori pure, fără alb și negru. Așadar, prin juxtapunerea negrului și albului, forța expresivă a fiecărei culori crește, prin accentuarea sinelui. Explicația este dată de faptul că negrul conferă luminozitate culorilor vecine, iar albul, chiar dacă le scade luminozitatea, le crește saturația. Revenind la contrastul clarobscur, acesta este cel care corespunde închisului și deschisului. Are la bază valorația, adică raportul dintre valorile închise și cele deschise, dintre culorile întunecate și cele luminoase, indiferent că vorbim de policromie sau monocromie.

Contrastul dintre negru și alb reprezintă extrema acestui contrast, deoarece ele reprezintă limitele extreme ale spectrului colorat. Expresivitatea contrastului clar-obscur este direct proporțională cu distanța dintre două (sau mai multe) elemente închise/deschise.^[3] Se consideră contrastul clarobscur ca fiind unul fundamental, deoarece este prezent în orice imagine vizuală, fiecărei culori corespunzându-i o treaptă valorică, situată între alb și negru. Tocmai din acest motiv, Liviu Lăzărescu precizează importanța, în întreaga istorie a artelor, a contrastului de clarobscur.

Clarobscurul acromatic (fig 1-VIII) reprezintă întreaga gamă de alburi, griuri și negruri, se deosebește categoric de toate celelalte game, prin specificitatea sa neutră și abstractă. A nu se confunda cu monocromatic (1-IX). Van Gogh afirma că „Negrul absolut, la drept vorbind, nu se află nicăieri. Negrul, ca ş1 albul intră în compoziția aproape a tuturor celorlalte culori și formează nemărginita variație de griuri, deosebite ca ton și vigoare”^[4]. Leon Battista Alberti, referindu-se la forța negrului și albului, afirma: „fac lucrurile pictate să pară într-adevăr ieșite în relief.”^[5] Albul mărește, iar negrul pare că micșorează o formă. Leonardo da Vinci observa că deși ,,albul nu este culoare, are darul de a primi orice culoare„.

Albul, alăturat unei culori, o accentuează cromatic și o întunecă, iar mixat cu o culoare, o decolorează și o răcește, pe când negrul alăturat unei culori, o luminează și în mixaj o decolorează și o răcește.^[6] Lăzărescu subliniază că albul și negrul sunt “totuși non-culori”^[7] dar că atunci când sunt intercalate printre mai multe culori, își păstrează caracterul de „pauze acromatice”, dând valoare culorilor învecinate.

Griurile neutre rezultă din amestecul, în proporții diferite, dintre alb și negru (scala valorica de la alb la negru sau invers) dar le lipsește „personalitatea”, atunci când, în vecinătate, se regăsesc culori puternic saturate. Anumiți artiști cultivă, fie monocromiile albe, fie cele îndreptate spre negru. Se pot aminti operele portughezei Vieira da Silva, ale lui Nicolae Grigorescu, care, spre sfârșitul vieții, a traversat o „perioadă albă”.

Dar probabil că cel mai notabil, în acest parcurs, este Kazimir Malevitch, în a sa dorință de a crea o artă a emoției pure, lipsită de obiect”, pictând „Compoziţie suprematistă. Alb pe alb” şi „Elemente suprematiste. Două pătrate„, în care apar două pătrate negre, pe un fond alb. Italianul Sebastiano del Piombo, în „Portretul lui Pietro Aretino” a utilizat șase feluri de negru, pentru a reda hermina, damascul, catifeaua, mătasea, stofa și barba. Van Gogh descifrase „cel puțin douăzeci şi șapte„^[8] de nuanțe de negru, la pictorul olandez Frans Hals și exemplele pot continua.

Josef Albers

Josef Albers a fost pictor abstract și teoretician. Educator de origine germană, unul dintre cei mai influenți profesori ai artelor vizuale din secolul al XX-lea, artist cu o multiplă orientare: fotografie, tipografie, picturi murale. În 1963, Albers a publicat Interacțiunea culorii (1963), o documentare a unui mod experimental de a studia și preda culoarea: printre altele, conține planșe, prin intermediul cărora se demonstrează iluzii optice și efecte ale juxtapunerilor de culori, fiind cunoscute ale sale Omagii aduse Pătratului.

Formulation: Articulation cuprinde lucrările sale de la Bauhaus (1930, până la mandatul său la Yale). Acest portofoliu conține 127 de serigrafii ale celor mai emblematice lucrări ale sale, publicate de Harry N. Abrams și tipărite de colegii lui Albers la Yale, Norman Ives și Sewell Stillman, în 1972, cu patru ani înainte de moartea artistului. Documentul se află în colecția permanentă a Muzeului Metropolitan de Artă, SFMOMA, Muzeul Britanic și Muzeul Stedelijk. Albers a ales să aranjeze imprimeurile în ordine cronologică, formând un ansamblu axat pe relațiile de culoare. Lucrările sale s-au axat asupra modului în care culorile se schimbă din punct de vedere perceptiv în funcție de context.

Culoarea neagră absoarbe toate lungimile de undă ale luminii, oferind absența culorii sau a nuanței. Cu toate acestea, în experimentele lui Albers, negrul capătă caracteristici diferite atunci când este juxtapus cu alte culori. Atunci când negrul este plasat lângă alb, acesta apare mai întunecat și mai intens. Contrastează acest lucru cu negrul adiacent unui albastru închis; aici, negrul poate părea mai deschis sau chiar poate adopta o nuanță de cărbune.

Principii:

Întunericul relativ: Negrul lângă o culoare mai deschisă, cum ar fi albul sau galbenul, accentuează întunericul acesteia. Pătratul negru pare și mai negru, amplificând contrastul.

Variația tonală: Atunci când negrul se află lângă o culoare închisă, de exemplu albastru marin, poate părea mai deschis decât este de fapt, semănând aproape cu o nuanță de gri închis.

Schimbarea nuanței: Atunci când negrul este adiacent unor culori cu subtonuri, cum ar fi verdele închis, acesta poate căpăta o nuanță subtilă, deviind de la identitatea sa de „negru adevărat”.

Albers a controlat variabilele prin utilizarea unor forme geometrice simple, permițând ca atenția să rămână concentrată doar pe relațiile dintre culori. Această abordare a avut implicații de anvergură, afectând domenii variate precum arta, designul și comunicarea vizuală. Înțelegerea modului în care negrul interacționează într-o compoziție nu este doar un exercițiu academic, ci are aplicații practice.

În designul grafic, de exemplu, utilizarea strategică a negrului poate crea accent sau profunzime, poate ghida ochiul privitorului sau poate influența răspunsurile emoționale. Astfel, Albers nu ne-a oferit doar o paletă de culori, ci și un manual pentru a le folosi în mod eficient. Explorările sale constituie un discurs substanțial asupra naturii dinamice a percepției culorilor, provocând și extinzând înțelegerea noastră asupra modului în care vedem și experimentăm lumea din jurul nostru.

Wassily Kandinsky

Un alt teoretician al culorii, a fost Wassily Kandinsky. Tratatul său,  „Concerning the Spiritual in Art” publicat prima dată în 1911, a deschis un dialog transformativ privind puterea emoțională intrinsecă a artei, în special prin culoare și formă. Tratatul îmbină filosofia, psihologia și teoria artei și reprezintă un text de bază pentru oricine este interesat de interacțiunea dintre estetică și emoție. Principii:

Rezonanța Emoțională: Kandinsky susținea că fiecare culoare rezonează cu un ton emoțional distinct. Acesta merge dincolo de simpla percepție sau atracție vizuală, atingând stări psihologice mai profunde. De exemplu, galbenul ar putea genera sentimente calde și joviale, în timp ce albastrul ar putea evoca calm sau melancolie.

Necesitate Interioară: Kandinsky vorbea despre „necesitatea interioară” ca fiind principiul călăuzitor pentru artiști. Este un concept care promovează dimensiunile emoționale și spirituale ale practicii artistice. Arta nu este doar un efort estetic; este o exprimare a lumii emoționale interioare a artistului.

Artă Non-Reprezentativă: a fost un mare susținător al artei abstracte, susținând că valoarea acesteia nu constă în a descrie realitatea, ci în a agita sufletul. Concentrându-se pe culoare și formă, arta abstractă ar putea atinge adâncimile spirituale pe care arta reprezentativă adesea nu le poate atinge.

Negrul în Paradigma lui Kandinsky:

El considera negrul ca fiind „o tăcere eternă, fără viitor sau speranță,” și astfel, deținea un loc unic în spectrul său de culoare. Spre deosebire de alte culori care ar putea evoca emoții multiple sau complexe, negrul, pentru Kandinsky, era neechivoc — simboliza un fel de finalitate sau goliciune. Ideile lui Kandinsky au oferit teorii fundamentale pentru mișcarea Expresionismului Abstract, unde aspectele emoționale și spirituale ale artei au fost aduse în prim-plan. Studiile sale avut un impact profund nu numai în arte plastice, dar și în domenii precum psihologia, unde ideile sale au fost utilizate pentru a explora impactul emoțional al culorii, și chiar în teoria muzicală, unde s-au tras paralele între notele muzicale și tonurile de culoare.

„Concerning the Spiritual in Art” poate fi considerată un tratat privind puterea emoțională și spirituală a culorii. Extinde discursul despre culoare dincolo de simpla percepție vizuală, îndemnându-ne să luăm în considerare modul în care aceste stimuli vizuali rezonează în lumea noastră emoțională și spirituală interioară. Aceasta face din carte nu doar un text de teorie a artei, ci o explorare filosofică a modurilor profunde în care arta intersectează cu experiența umană.

Michel Eugène Chevreul

Chevreul, un chimist francez din secolul al XIX-lea, a scris „The Principles of Harmony and Contrast of Colors,” un text cu o influență durabilă atât în comunitățile științifice, cât și artistice. Chevreul s-a concentrat pe amestecul optic al culorilor și efectele juxtapunerii acestora, inclusiv rolul negrului. Principii:

Contrast Simultan: Chevreul a investigat conceptul de contrast simultan, unde apariția unei culori este influențată de culorile adiacente. În contextul negrului, acest lucru înseamnă că alăturat de culori mai deschise, negrul pare mai întunecat, și viceversa.

Interacțiuni în Scala de Gri: Chevreul a acordat o atenție semnificativă gamei de griuri, intervalul dintre negru și alb. A constatat că un obiect negru înconjurat de griuri pare mai negru decât atunci când este înconjurat de alte nuanțe de negru, evidențiind relativitatea percepției vizuale.

Luminozitate și Adâncime: Interacțiunile negrului cu alte culori pot crea o iluzie de adâncime sau platitudine. De exemplu, negrul juxtapus cu culori mai deschise și mai luminoase poate crea o senzație de recesiune spațială profundă, în timp ce negrul în contrast cu nuanțe mai întunecate poate aplatiza spațiul perceput.

Impact și Relevanță:

Arte Plastice: Perspectivele lui Chevreul asupra negrului au fost integrate în tehnicile impresioniste și postimpresioniste, ajutând artiștii să creeze reprezentări mai vii și dinamice.

Design Grafic și de Interior: În designul grafic, ideea de manipulare a contrastului este aplicată în mod obișnuit, de exemplu, pentru a crea texte mai lizibile sau pentru a accentua elemente specifice pe o pagină. Designerii de interior ar putea utiliza negrul strategic împotriva diferitelor culori pentru a afecta spațiul și atmosfera percepute.

Modă: În industriile de modă și textile, principiile lui Chevreul ajută în combinațiile de culori pentru țesături, unde interacțiunea negrului cu alte culori poate semnifica sofisticare sau lejeritate.

Descoperirile lui Chevreul legate de negru oferă o lentilă științifică pentru a înțelege rolul său versatil în percepția vizuală. Această abordare analitică are implicații mult dincolo de domeniul artei plastice; se extinde la diverse domenii care se bazează pe utilizarea eficientă și semnificativă a culorii. Prin disecarea modului în care negrul interacționează cu mediul său, Chevreul a furnizat un set universal de principii care continuă să servească drept ghid practic pentru artiști, designeri și oameni de știință deopotrivă.

Johann Wolfgang von Goethe

Johann Wolfgang von Goethe, polimatul german, în lucrarea sa seminală „Teoria Culorilor,” a dus mai departe înțelegerea newtoniană a culorii ca fiind un fenomen pur fizic. Goethe a explorat culoarea dintr-o perspectivă fenomenologică, observând cum apare aceasta în ochiul uman și cum afectează emoțiile. Principii:

Opusuri Polare: Goethe a susținut că culorile apar din interacțiunea dinamică între lumină și întuneric. Pentru el, negrul nu era pur și simplu absența luminii, ci reprezenta „întunericul făcut vizibil,” esențialmente un alt stat față de lipsa de culoare sau vid.

Rezonanță Emoțională: La fel ca Kandinsky și Albers, Goethe a atribuit calități emoționale culorilor. El a asociat negrul cu sentimente de finalitate și doliu, oferindu-i un loc unic în roata sa cromatică ca o nuanță ce evocă emoții puternice, adesea negative.

Spectru Cromatic: Roata de culori a lui Goethe includea diversele nuanțe și tonuri care apar atunci când alb și negru sunt adăugate la culorile pure. Negrul servește pentru a adânci tonurile și, astfel, pentru a intensifica substraturile lor emoționale.

Lucrarea lui Goethe a avut un impact semnificativ asupra artiștilor romantici, interesați de aspectele emoționale și subiective ale artei. Interpretarea lui asupra negrului a atras pe cei care îl vedeau ca un ecou al sublimului, al misteriosului și al inefabilului.

Noțiunile sale au deschis calea teoriilor psihologice ale percepției culorilor, cum ar fi cele explorate ulterior de Carl Jung, care examinează cum culorile, ca negrul, pot simboliza elemente arhetipale ale psihicului uman. Școala Bauhaus, deși se baza mai mult pe aspectele științifice ale teoriei culorilor, a inclus și asociațiile emoționale ale culorilor ale lui Goethe în curriculumul său.

Artiști precum Kandinsky și Paul Klee au fost influențați atât de aspectele științifice, cât și de cele emoționale ale culorii, cu negrul ocupând adesea un loc central în compozițiile lor.

Lucrarea lui Goethe despre negru în „Teoria Culorilor” oferă o înțelegere nuanțată a culorii ca element atât vizual, cât și emoțional. Plasând negrul într-un cadru fenomenologic mai larg, Goethe ne încurajează să îl vedem nu doar ca pe absența luminii, ci ca un participant activ în formarea experiențelor vizuale și emoționale.

Acest lucru a fost instrumental nu doar în arte plastice, dar și în discipline care variază de la psihologie la design, contribuind la o înțelegere multifacționată a modului în care negrul funcționează în diferite contexte vizuale și emoționale.

Notă informativă:

Prezentul fragment de text (c. 2.4.1.) este publicat liber, cf. Anexei nr. 9, cu optiunea de publicare distincta a tezei/fragmente din Tezei de Doctorat cu titlul: „Negrul: Dimensiune estetică în pictura și fotografia contemporană”, autor: Atila GOMBOȘ, coord. științific prof. univ. dr. habil Stelian ACEA, IOSUD, FAD, UVT – susținută public la data: 21 iunie 2024. Atribuirea titlului doctor s-a acordat autorului, prin ordinul Ministerului Educatiei, nr. 7692/06.12.2024.

De asemenea, orice informație, idee originală, concluzie și/sau text este protejată de legea 8/1996, actualizată 2024. Se poate folosi hyperlink-ul (link catre pagina/site) pentru atribuire copyright, in limita a maxim 200 cuvinte.

Bibliografie, note și alte referințe: