Termenul de fotografie provine din limba greaca φωτός (phōtos), φῶς (phōs), lumină și γραφή (graphé) reprezentare prin linii sau a desena, a scrie, împreună rezultând „a desena cu lumina”. Imprimarea unei imagini pe un suport fizic, ca și tehnică, este un proces care s-a dezvoltat în tandem cu descoperirile tehnologice adiacente, diverse, de altfel.
Într-un manuscris – Mòzǐ – filozoful Mo Di (cca. 470–391 î.e.n.), care a pus bazele unor principii ale opticii, menționează principiul bazic conform căruia funcționează o cameră obscură. Aristotel și Euclid au descris și ei, independent, camera obscură.[1]
Revoluționară, în tot acest proces de experimentare, a fost constatarea, făcută mai târziu și de Leonardo da Vinci, aceea că fasciculele luminoase care pătrund, printr-un orificiu, într-o cutie-pinhole camera, formează o imagine răsturnată pe latura opusă orificiului cubului.
Albertus Magnus și Georg Fabricius, au contribuit la descoperirea azotatului de argint (AgNO3) și a clorurii de argint (AgCl), substanțe care aveau să fie folosite ca fixatoare a imaginilor fotografice pe pelicule, sau diverse plăci fotografice. Dabiele Barbaro a descris rolul diafragmei în anul 1556, iar Wilhelm Homberg a arătat faptul că lumina are proprietatea de a înnegri diverse substanțe chimice (reacție fotochimică).
Deși camera obscură a fost obiectul unor cercetări realizate, în 1504, de către Leonardo da Vinci, în 1504, iar în 1568, Daniel Barbaro a descris principiul de funcționare al camerei obscure cu lentilă,[2] cea mai veche fotografie alb-negru, conservată, a fost făcută de Joseph Nicéphore Niépce abia în 1826 (View from the Window at Le Gras).
Imaginea fost produsă într-o cameră obscură, un obiectiv și un fascicul de lumină, de la fereastra sa, proiectată pe o placă de cositor (16,2 cm × 20,2 cm), acoperită cu bitum de Iudeea (proces heliografic).
După opt ore de expunere, placa a fost spălată cu un amestec de ulei de lavandă și petrol, care a dizolvat părțile de bitum neîntărite de lumină. Rezultatul a fost fotografia pozitivă directă, permanentă, redând o imagine a clădirilor, curții, copacilor și a peisajului, așa cum se vede de la fereastra respectivă, imagine care poate fi văzută și astăzi la Universitatea Texas din Austin.
Colaborând cu Louis Daguerre (1787 – 1851), Niépce a elaborat metode de procesare a expunerii, care au produs rezultate superioare, din punct de vedere vizual, înlocuind bitumul, cu rășini fotosensibile, care însă, aveau nevoie de un timp de expunere de ordinul orelor. După moartea lui Niépce, Daguerre a continuat experimentele, ajungând să folosească săruri de argint (a căror fotosensibilitate a fost dovedită, la începutul secolului al XVIII-lea, de către Johann Heinrich Schulze).
În Anglia, fizicianul Henry Talbot Fox efectua și el experimente, în fixarea unei imagini, având primele reușite în anul 1835 (Frunză de varză în detaliu). Imaginile negative erau imprimate pe hârtie îmbibată, în prealabil, cu soluții care aveau la bază săruri de argint, iar în procesul de developare s-a utilizat trisulfatul de sodiu (Na2S2O3).
Experimentele lui Daguerre au atins un punct culminant, cu procesul numit dagherotipie. Elementele utilizate de acesta, erau placi de cupru argintate, sensibilizate de vapori de iod, developate cu vapori de mercur și „fixate” cu apă salină concentrată.
Interesul principal, a fost micșorarea timpului de expunere, care s-a redus, astfel, de la ore, la minute. În anul 1838, Daguerre surprinde, dintr-o perspectivă aeriană, o stradă din Paris: o imagine apreciată ca fiind cea mai veche „fotografie” în care apare o persoană vie. [3] În ianuarie 1839, rezultatul procesului a fost făcut public, iar știrea a creat interes la nivel internațional.
Tot în același an, Robert Cornelius a realizat primul autoportret. Dat fiind impedimentul creat de dimensiunea echipamentelor și a fragilității plăcilor fotosensibile, a apărut, firesc, dorința de a simplifica procesul. Domeniul emulsiilor fotografice și al sensibilități acestora la lumină, a fost studiat de către Driffield și Hurter, între anii 1875–1876.
În 1889, s-a creat primul negativ, având ca suport nitroceluloza. Drept urmare, greutatea, mărimea aparatelor de fotografiat s-au redus considerabil, incluzând și operarea acestora de către un public din ce în ce mai larg.
Apoi, compania KODAK, cu sediul în New York, Rochester, a oferit spre vânzare aparate compacte, la prețul de 25 de dolari, incluzând și 100 de cadre de expunere.
Inițial, arta fotografică era monocromă, deoarece nu apăruseră încă filmele color, însă acest lucru nu a constituit un impediment în evoluția acesteia. Dimpotrivă, acest fapt nu a fost considerat o limitare tehnică ci, mai degrabă, o alegere a unei expresii creative (vezi Ansel Adams, Henri Cartier-Bresson, David Bailey, Sebastio Salgado, Albert Watson, Sally Mann și mulți alții).[4]
Notă informativă:
Prezentul fragment de text (c. 2.4.1.) este publicat liber, cf. Anexei nr. 9, cu optiunea de publicare distincta a tezei/fragmente din Tezei de Doctorat cu titlul: „Negrul: Dimensiune estetică în pictura și fotografia contemporană”, autor: Atila GOMBOȘ, coord. științific prof. univ. dr. habil Stelian ACEA, IOSUD, FAD, UVT – susținută public la data: 21 iunie 2024. Atribuirea titlului doctor s-a acordat autorului, prin ordinul Ministerului Educatiei, nr. 7692/06.12.2024.
De asemenea, orice informație, idee originală, concluzie și/sau text este protejată de legea 8/1996, actualizată 2024. Se poate folosi hyperlink-ul (link catre pagina/site) pentru atribuire copyright, in limita a maxim 200 cuvinte.
Bibliografie, note și alte referințe:
[1] Importanța remarcabilă a procesului de funcționare a camerei obscure este aceea că a stat la baza conceperii și construirii aparatelor de fotografiat.
[2] În secolul al XVII-lea s-a observat că dacă se introduce o oglindă într-un unghi de 45°, imaginea proiectată pe peretele posterior al camerei obscure asigură imaginii o orientare corectă.
[3] Imaginea în sine, este cea a unei străzi aglomerate, însă, datorită timpului de expunere lung, nimic din ceea ce se afla în mișcare nu a lăsat o amprentă luminoasă. Apar totuși, două persoane la colțul străzii – un lustragiu și clientul acestuia – care, pe durata expunerii, rămânând în același loc, au reușit să „impresioneze” placa de cupru argintată, imaginea lor rămânând fixată pe aceasta.
[4] În arta fotografică, una dintre cele mai populare opinii este aceea că o redare în culori, este ipso facto superioară celei în alb-negru. În realitate, niciuna dintre formele de reprezentare a subiectului nu este superioară; ele sunt doar diferite. O redare în culori, este cea mai bună soluție, dacă aceasta aduce un plus imaginii. Pe de altă parte, se consideră că acromia ar putea constitui o abordare creativ-interpretativă a subiectului.
