Filmul alb-negru este acoperit cu o emulsie care conține o anumită concentrație de halogenură de argint. După influența luminii, imaginea latentă, invizibilă, începe să devină vizibilă în timpul procesului de developare. Atunci când filmul este developat, aceste cristale se transformă în argint metalic.
Cu cât gradul de iluminare (timpul de expunere) este mai puternic, cu atât o cantitate mai mare de cristale se vor transforma în argint metalic, rezultând negativul. Ulterior, acest proces este inversat, pentru a produce imaginea pozitivă (alb-negru sau color). Filmele diferă între ele, prin mai multe caracteristici:
Sensibilitatea spectrală: Unele filme sunt sensibile doar la lumina albastră și verde (numită peliculă ortocromatică), în timp ce altele, sunt sensibile și la lumina roșie (numită pancromatică). Avantajul filmului ortocromatic, este acela că poate fi developat, sub o lumină roșie, astfel încât se poate observa procesul developării.
Există chiar și tipuri speciale de pelicule, care sunt făcute să fie sensibile la lungimile de undă în infraroșu, sau ultraviolete. Cele mai multe filme alb-negru sunt pancromatice.
Contrastul este, probabil, cea mai semnificativă caracteristică a unei imagini înregistrate pe film. Contrastul este variația densității filmului (nuanțe de gri) care formează de fapt imaginea. Cantitatea de contrast dintr-o imagine, depinde de o serie de factori, inclusiv de capacitatea filmului respectiv de a înregistra contrastul.
Filmul poate fi considerat un convertor de contrast, una dintre funcțiile sale fiind aceea de a converti diferențele de expunere (contrastul subiectului) în contrastul filmului (diferențele de densitate). Gradul de contrast al filmului, rezultat dintr-o diferență de expunere specifică, poate varia considerabil. Contrastul de expunere între două zone poate fi exprimat ca un raport sau diferență procentuală, așa cum este ilustrat în Fig. 1.
 Fig. 1: Capacitatea unui film de a produce contrast poate fi determinată prin observarea diferenței de densitate între două zone care primesc diferiți timpi de expunere. |
 Fig. 2: deoarece cantitatea de contrast este afectată de nivelul de expunere, filmul trebuie expus unei game de valori de expunere, pentru a demonstra pe deplin caracteristicile sale de contrast. |
Contrastul filmului, între două zone, este exprimat ca diferența dintre valorile densității. Capacitatea filmului de a converti contrastul de expunere, în contrast de film, poate fi exprimată în termeni de factor de contrast. Valoarea factorului de contrast este cantitatea de contrast a filmului rezultată dintr-un contrast de expunere de 50%.
Puterea de contrast a unui film, poate fi determinată prin observarea diferenței de densitate între două zone, care primesc o diferență specificată de expunere. Cu toate acestea, deoarece cantitatea de contrast este afectată de nivelul de expunere, filmul trebuie expus unei game de valori de expunere, pentru a demonstra pe deplin caracteristicile sale de contrast.
Acest tip de model de expunere este, de obicei, produs de un sensibilometru. Folosind această metodă, o bandă de film este împărțită într-un număr de zone individuale, fiecare zonă fiind expusă la un nivel diferit de radiații.
Când se iau în considerare caracteristicile de contrast, de obicei nu interesează expunerea efectivă, la un film, ci mai degrabă expunerea relativă, între diferite zone ale filmului. În Fig. 2 expunerile la diferite zone sunt date în raport cu zona centrală, căreia i s-a atribuit o valoare relativă de expunere de 1. Fiecare interval de pe scară reprezintă un raport 2:1. Aceasta este o caracteristică a unei scări logaritmice.
Când filmul este procesat, fiecare zonă va avea valori de densitate. Cantitatea de contrast dintre oricare două zone adiacente, este diferența de densitate. În ilustrația propusă, putem observa una dintre caracteristicile foarte importante ale contrastului filmului.
Se observă cum contrastul nu este același între fiecare pereche de zone juxtapuse, pe întreaga gamă de expunere: nu există contrast între primele două zone, dar contrastul crește treptat, odată cu expunerea, atinge un maxim și apoi scade, pentru nivelurile mai mari de expunere, altfel spus, un tip specific de film nu produce aceeași cantitate de contrast la toate nivelurile de expunere.
Granulația este determinată de dimensiunea cristalelor de halogenură de argint și metoda de developare, care, împreună, determină dimensiunea finală a petelor de argint care formează imaginea negativă pe film. Această dimensiune definește granulația și corespunde rezoluției sau numărului de megapixeli din fotografiile digitale.
Sensibilitatea ISO: Diferite tipuri de film necesită cantități diferite de lumină, pentru a produce aceeași cantitate de întunecare pe negativ. Un film cu un factor ISO mai mare, necesită o cantitate mai mică de lumină pentru a impresiona negativul, în timp ce un film cu un ISO scăzut (e.g. 64 sau 100) necesită multă lumină sau/și un timp de expunere mai mare.[1]
Dublarea numărului ISO, permite reducerea cantității de lumină necesare pentru a obține același rezultat, cu o jumătate de măsură. Trebuie totuși menționat, că filmele cu o sensibilitate ISO mai mare (ex. 1000) au dimensiunea cristalelor de halogenură de argint mai mare.
Prin urmare, cu cât imagine pozitivă se mărește, cu atât acesta va părea mai granulată și va avea o rezoluție mai scăzută. Filmele cu valoarea ISO mare au, de asemenea, un contrast mai redus (lipsa de negru intens) și o gamă tonală mai mică – adică mai puține niveluri de gri între alb și negru și mai puține tonuri de culoare în fotografia color.
Utilitatea filmelor cu sensibilitate ISO crescută este notabilă în condiții slabe de iluminat, mai ales atunci când timpul de expunere nu este mare.[2] Din acest motiv, cel al timpului de expunere, s-a abordat un alt unghi de vedere: permiterea luminii să acționeze asupra sărurilor de argint, atât cât să înceapă descompunerea acesteia (imagine latentă), pentru ca, mai apoi, să se intervină chimic, utilizând revelatori (solventul cel mai utilizat pentru revelatori este apa purificată și tratată chimic cu: tetrafosfat de sodiu, hexametafosfatul de sodiu, sarea disodica a acidului etilendiamintetraacetic ș.a.
Rolul tratamentului chimic al solventului este acela de a forma compuși insolubili cu sărurile dizolvate în apă, care se pot ulterior elimina prin filtrare). Acest proces se numește developare. Developarea este posibilă prin utilizarea unor substanțe chimice cu caracter reducător, care, în industria fotografică, se numesc revelatori. [3]
Substanțele chimice cu caracter reducător (substanțe care pot fi oxidate de alte substanțe, cedând astfel electroni, care, la rândul lor sunt captați de ioni metalici ceea ce duce la formarea atomilor metalici), transformă zonele peliculei fotosensibile în argint metalic. Dintre substanțele reducătoare se pot enumera următorii compuși organici aromatici: polifenoli: hidrochinona (paradioxibenzen), pirocatechina ș.a.; poliamine: parafenilendiamiana, ortoparafenilendiamiana; minofenoli: diaminofenol, para-aminofenol.
Compoziția revelatorilor diferă din punct de vedere al concentrației compușilor chimici prezenți și acestea variază în funcție de acțiunea dorită.[4] [5]
Pentru ca substanțele chimice cu caracter reducător să acționeze, ele trebuie să se afle într-o soluție bazică. Alcalinizarea: cu carbonat de potasiu (K2CO3), de sodiu (Na2CO3), sau, mai rar cu hidroxid de sodiu (NaOH), are avantajul că accelerează procesul de developare, dar are tendința de a voala filmul și de a se oxida foarte repede, revelatorul devenind astfel inutilizabil.
Cu cat developarea este mai energică, tendința de apariție a unui voal devine mai pronunțată. Voalul se datorează faptului că agentul de revelare acționează parțial și asupra halogenurii care nu a fost expusă. Împiedicarea acestui fenomen se face cu bromură de natriu (BrNA) sau bromură de potasiu (BrK), care, în industria fotografică se numesc substanțe antivoal.
De asemenea, în cazul developării emulsiilor foarte sensibile, se mai poate folosi benzotriazolul (C6H5N3), un compus aromatic, heterociclic, într-o concentrație de 0,15g/l. În timpul developării, avem așa numita perioadă de inducție, care reprezintă durata de timp dintre momentul în care a fost introdusă în revelator pelicula fotosensibilă și apariția primelor contururi ale imaginii.
Plecând de la premisa că timpul de expunere care a impresionat pelicula fotosensibilă a fost unul corect, developarea se produce cu o viteză direct proporțională cu intensitatea energiei luminoase, în fiecare punct al imaginii. Prima dată, apar părțile luminoase, apoi cele de intensitate medie, iar mai apoi, pe măsura trecerii timpului să apară părțile întunecate, negre. După un anumit timp, se observă că nu se mai produc schimbări vizibile, moment care marchează sfârșitul procesului de developare.
Următorul pas îl reprezintă baia stop, un proces care presupune transferarea imaginii formate într-o soluție ușor acidă (ex. acid acetic), care să neutralizeze urmele bazei, adică, să oprească continuarea (lentă) a developării, ceea ce poate duce la supradevelopare. Fixarea este un alt pas necesar, întrucât cristalele de halogenură de argint nedevelopate trebuie îndepărtate.
Tiosulfatul de sodiu (Na2S2O3) sau cel de amoniu sunt recomandate, deoarece formează cu ionii halogenurilor tiosulfat dublu de argint, respectiv sodiu. Acești compuși sunt solubili în apă, permițând astfel spălarea. La soluție se mai adaugă, în cantități variate, metabisulfat de sodiu (Na2S2O5), bisulfit de sodiu (NaHSO3), sulfit de sodiu (Na2SO3) sau acetat de sodiu (C2H3NaO2). Aceste substanțe, fiind acide, compensează alcalinitatea pe care o adaugă filmul, prelucrat anterior în revelator, după care urmează procesul de spălare.
Notă informativă:
Prezentul fragment de text (c. 2.4.1.) este publicat liber, cf. Anexei nr. 9, cu optiunea de publicare distincta a tezei/fragmente din Tezei de Doctorat cu titlul: “Negrul: Dimensiune estetică în pictura și fotografia contemporană”, autor: Atila GOMBOȘ, coord. științific prof. univ. dr. habil Stelian ACEA, IOSUD, FAD, UVT – susținută public la data: 21 iunie 2024. Atribuirea titlului doctor s-a acordat autorului, prin ordinul Ministerului Educatiei, nr. 7692/06.12.2024.
De asemenea, orice informație, idee originală, concluzie și/sau text este protejată de legea 8/1996, actualizată 2024. Se poate folosi hyperlink-ul (link catre pagina/site) pentru atribuire copyright, in limita a maxim 200 cuvinte.
Bibliografie, note și alte referințe:
[1] Această caracteristică a filmelor este măsurată în ISO (International Standard Organization). În prezent, ISO a fost adoptat în toate țările și a înlocuit, atât A.S.A. (American Standards Association) cat și unitățile DIN (Deutsche Industrie Norm). Astfel, valoarea ISO este invers proporțională cu cantitatea de lumină necesară pentru a produce un anumit negru, standard, pe imaginea negativă.
[2] Materialul fotosensibil clasic (filmul fotografic), după cum s-a menționat, este acoperit cu o emulsie care conține o sare (halogenura) de argint (clorura, iodura sau bromura), care, sub acțiunea luminii, începe un proces de descompunere chimică. Acest proces de descompunere chimică nu este unul complet, fiind direct proporțional cu timpul cât acționează lumina asupra clorurii de argint (AgCl). Cu cât timpul de expunere este mai mare, cu atât cristalele de argint vor fi mai mari, mai dense și mai opace.
[3] Din punct de vedere chimic, procesul revelator simplificat, poate fi ilustrat astfel: .
[4] Astfel, pentru un contrast ușor, se poate folosi: metol 2g, hidrochinonă 7g, sulfit 36g, alcali 40g, bromură 0,3g; pentru un contrast mediu: metol 1g, hidrochinonă 10g, sulfit 46g, alcali 40g, bromură 0,5g, iar pentru obținerea unui contrast pronunțat se renunță la metol, concentrațiile celorlalți compuși modificându-se astfel: hidrochinonă 14g, sulfit 60g, alcali 30g, bromură 0,7g (cantitate/l solvent).
[5] Frank V. Chambers, Bulletin of Photography, Vol. 15, Ed. New York Public Library. 1914, pp. 13-21
