Culoarea neagră în arta românească – Partea II

Într-o perioadă în care multe aspecte rămâneau ocultate, din cauza ideologiilor politice, respectiv din cauza obsesiilor culturale ale epocii, este de remarcat faptul că au apărut, totuși, modalități noi de manifestare. În acest sens, se poate menționa primul grup experimental din Romania, Grupul 111 (1966-69), de la Timișoara, devenit ulterior Sigma (1969-1976), format din artiștii: Roman Cotoșman (1935 – 2006), Constantin Flondor (1936), Ștefan Bertalan (1930 – 2014), iar după plecarea lui Cotoșman în 1969, cu Diet Sayler (1939) și Doru Tulcan (1943).

Expuneau împreună lucrări de artă abstractă, constructivistă, mai târziu, lucrări de op-art, dovedind un interes deosebit față de noile medii și materiale. Activitatea lor a presupus, inclusiv studii teoretice, și chiar traduceri de texte, relativ la, sau din Victor Vasarely, Wassily Kandinsky, Paul Klee, Nicolas Schöffer, Yaacov Agam.

Constantin Flondor (n. 1936) este unul dintre cei mai importanți artiști contemporani, cu o experiență complexă în domeniul cercetării interdisciplinare al experimentului plastic. De-a lungul anilor el a făcut instalații, film, fotografie, performance, a scris, a practicat mail-art, a desenat, a pictat în ulei, a lucrat în pastel, cărbune, tuș, creion, colaj, etc.

Arta lui s-a constituit într-o experiență profundă, prin cunoaștere, prin capacitatea artistului de a atinge esența, În ceea ce privește orientarea către negru, l-au folosit, atât Flondor, cât și Bertalan, sau ceilalți, în desenele și picturile lor in creion, guașă sau cărbune, cât si prin fondul folosit pentru rețelele de fire din structurile tridimensionale.

Roman Cotoșman (1935-2006), dominat de dorința de a-şi schimba mijloacele de expresie, prin abordarea monotipurilor mononcrome şi a colajelor constructiviste, a folosit negrul în mod predilect, în unele dintre lucrările sale (Fig. 1), preocupat fiind, de relația dintre ordine și haos, de vid, de absolut, de neantul care se transformă: „Obiectul artei mele este acela de a pătrunde în necunoscut[…]; un gen de ecou plastic sau aură a capacității culorilor de a acționa direct asupra simțurilor privitorului.”[1]

De asemenea, artistul, referindu-se la „void”-ul său negru, afirma:

„Relația dintre ordine și haos mă preocupă din ’63. Atunci experimentam, încercând să le combin într-o dezordine ordonată, în serii de lucrări monocrome, prin care urmăream spargerea semnului plastic. Rămăsesem cu convingerea, confirmată și în anii ’80 de noile teorii matematice sau din fizica nucleară, că ordinea în adâncime ascunde un tip de haos, și invers; în haos sălășluiește un gen de ordine. Deci, un fel de corelație care mă preocupă în continuare. Pentru că distincția dintre fond și formă nu se mai aplică artei abstracte, noțiunea de abstract include și sensul de concret, vehicolul transcendenței e însuși limbajul plastic.”[2]

Influențat de Paul Klee, de principiile constructivismului, respectiv de modelul Școlii de la Bauhaus, alături de colegii săi de grup, Ștefan Bertalan (1930 – 2014) este unul dintre primii adepți și promotori ai curentelor artistice neoavangardiste, inovatoare, din Banat și din România, fiind, de asemenea, fondatorul școlii de design și de artă experimentală din Timișoara.

Creația lui este alcătuită din obiecte, instalații multimedia, fotografii, acțiuni, cu accent pe desenul, prin care se leagă toate aceste etape. Sunt cunoscute structurile sale, rețele de fire, de trasee fine, albe, ce produceau pe cartonul negru, într-un puternic contrast, impresia de vibrație optică, de cinetism virtual.

Într-o anume măsură, poate influențat de activitatea artistului german Joseph Beuys, se remarcă și la Bertalan, un deosebit interes acordat naturii, lumii organice, lume la care nu încetează să mediteze și care ii relevă, într-un fel, raportul intre fragilitatea ființei umane și neclintirea pietrei, a durabilului, de fapt, între ordine și haos.

Exemplificare lucrări, Fig. 3.

Apariția Grupului subREAL în spațiul cultural contemporan, vorbește o dată în plus, despre diversificarea artei românești de după 1989, diversificare care nu exclude utilizarea negrului, ci dimpotrivă (Fig. 4).

Cum după 1989, se simțea nevoia de a se stabili o altfel de comunicare cu publicul şi de o conectare mai largă, la scena artei internaționale, s-a produs o adevărată explozie a manifestărilor artistice care utilizau suporturi media experimentale, direcție mai puțin tolerată de regimul totalitar, incapabil de a controla subiectivismul şi inovația lingvistică.

În acest context s-a format Grupul subREAL, înființat în 1990 de către artistul, istoric de artă, Călin Dan (n. 1955) și artistul Dan Mihălţianu (n. 1954), cărora li s-a alăturat, mai târziu, arhitectul și fotograful Iosif Király (n. 1957).

Membrii grupului au inițiat stabilirea unui dialog cu arta occidentală, participând la o serie de bienale și alte evenimente internaționale majore: Bienala de la Istanbul, Berlin, Veneția, sau expoziții la Rotterdam, Viena, etc.

Grup influent, cu o activitate recunoscută pe plan internațional, acesta activează în domeniile experimentului mediatic, și proiectelor multimedia interactive, fotografiei, video-ului, instalației şi performance-ului, punând în discuție traumele, miturile, istoria recentă, realitatea politică, socială şi culturală, deceniile de opresiune comunistă, folosirea negrului accentuând atmosfera terifiantă a acestor pagini de istorie întunecată.

Printre alte proiecte ale grupului, instalația Castelul din Carpati (Fig. 4.c) pune accentual pe câteva simboluri specifice ale României: Casa Poporului, țigările Carpați şi Dracula/ Vlad Ţepeş, identificând tronul, prin scaunul suspendat, cu un regim sângeros. Lucrările evocă o diversitate de posibilități de reconstruire a contextului istoric, în ideea că trecutul comunist încetează, în mod firesc, să mai dețină monopolul asupra percepției actuale. Serving Art 1 (1997-1999) este o instalație foto alcătuită din peste 700 de fotografii alb-negru.

S-au folosit negativele găsite în arhiva fostei reviste Arta, fosta publicație de artă, oficială, în România anilor 1953-1989. Acestea cuprind inclusiv contextul lucrărilor fotografiate, cum ar fi: obiecte de recuzită, reflectoare, personaje ce țin o pânză în fundal etc, detalii ce urmau să fie eliminate din imaginea finală, tipărită.

Dar tocmai acest univers secundar a stârnit interesul grupului, căci punea in evidență o perspectivă nouă și anume aceea a parcursului de la obiect la context, de la descrierea lucrării la înțelegerea procesului din spatele ei, devoalând relațiile care se stabilesc între obiectul de artă înfățișat, contextul acestuia (văzut ca o mărturie a epocii respective) şi spectatorul actual, cu așteptările şi nivelul lui de cunoaștere și înțelegere. Proiectul evidențiază astfel, o realitate profund marcată de constrângeri politice, precum și o întreagă lume a manipulării şi propagandei.

Instalația fotografică a fost expusă în anul 2014 la Cluj-Napoca, Galeria Spațiu Intact,[3] apoi la Timișoara în anul 2019, sub titlul Serving Art Again, Galeria Jecza (Fig. 4.a).[4]

Critic de artă și promotor al primelor evenimente de artă media autohtone, Călin Dan a ajuns la recunoaștere internațională, prin filmele sale din seria Arhitectura Emoţională, care analizează legătura dintre oameni şi habitatul lor, în ansamblul urban. A participat la importante manifestări de arte vizuale şi festivaluri de film experimental.

Dan Mihălțianu, co-fondator al grupului artistic subREAL (pe care îl părăsește în 1993), locuiește în prezent în București, Berlin și Bergen.

În ceea ce privește condiția artistului înainte de 1989, sunt de remarcat textele sale, apărute în diferite publicații. Vorbind despre arta din anii comunismului, artistul afirmă că nu poate fi vorba, neapărat, de o mișcare underground și remarcă faptul că viața artistică prosperă în toate sistemele sociale. La Mihălțianu se poate consemna prezența negrului, cu semnificațiile menționate anterior, în special la seria de fotografii Coridor (despre natura luminii) (Fig. 4.d)

Pe lângă alte lucrări ale sale, ce amintesc de arte povera, negrul, cu trimitere la ororile petrecute pe parcursul începerii lucrărilor canalului Dunăre – Marea Neagră, unde sute de deținuți politici au fost exterminați prin epuizare și tratamente inumane, apare în lucrarea Canal grande (Fig. 4.b).

Iosif Király, un artist cu o prodigioasă activitate,^[5] având ca domenii predilecte fotografia, instaația, performance-ul, a făcut studii de arhitectură şi are doctoratul în arte vizuale. Predă în cadrul Universității de Artă din Bucureşti şi este unul dintre fondatorii Departamentului Foto, Video, Procesare Computerizată a Imaginii.

Cu o extinsă practică artistică individuală, cât și în cadrul grupului subREAL, este preocupat și investighează relația dintre percepție, timp și memorie. Fotografia: De la melancolie la traumă, de la document la monument, Reconstrucții, Open Sky, proiectele lui Kiraky trimit, de la probleme legate de discontinuități istorice şi rupturi ideologice, de modelare a memoriei colective, putere şi ideologie, la chestiuni ce țin de gestionarea şi revendicarea spațiului public, respectiv de rolul imaginii ca depozitar al memoriei şi ca vehicul al traumelor colective.

Citeste: Culoarea neagră în arta românească – Partea I

Bibliografie, note, observatii: