Culoarea neagră în arta românească – Partea I

Se poate aprecia faptul că, într-o anume măsură, modul în care s-a manifestat utilizarea negrului in pictura românească modernă, a fost determinat printre altele, și de influența perspectivei neoclasice, sau a clarobscurului rembrandtian. Astfel că, pentru început, o serie de portrete căpătau un plus de expresivitate, datorită tonurilor întunecate din fundal.

Dar prezența negrului provenea și din utilizarea extinsă a creionului, guașei, tușului, cărbunelui, mult mai comode in abordarea directă si spontană a motivului, necesară multitudinii schițelor pe care, Nicolae Grigorescu (1838 – 1907), de exemplu, le făcea, în calitate de reporter de război. Negrul apărea, inclusiv in scenele sale de interior: o atmosferă sumbră și misterioasă, cu personaje abia vizibile in lumina slabă ce pătrundea din exterior.

Și Ion Andreescu (1850 – 1882) s-a folosit de clar-obscur, de contrastele intre lumină si umbră, pentru redarea spațialității și a expresiei plastice a formei: negru, dar și o largă gamă de gri-uri.

Predilecția pentru tonurile închise, clar-obscur, modeleuri valorice, o regăsim și la Theodor Aman (1831- 1891), la Nicolae Vermont (1866 – 1932), dar și la Ștefan Luchian (1868 – 1916), in anumite peisaje, cele ale periferiilor, de exemplu, din care se degajă o atmosferă dramatică. La Gheorghe Petrașcu (1872 – 1949) însă, negrul are o importanță specială, este considerată o culoare ca oricare alta și, mai mult, ea mărește expresivitatea celorlalte culori, definește și dă stabilitate formelor.

Nicolae Tonitza (1886 – 1940) consideră că negrul este una din cele mai solide și prețioase culori, pentru calitățile de griuri pe care le procură, dar folosindu-l și pentru desen, in sutele sale de studii, de grafică militantă. De altfel și Francisc Șirato (1877 – 1953) realizează numeroase desene pentru gazetele vremii, iar în naturile moarte, apar contraste puternice care scot în prim plan zone luminoase ce fac „și mai dens, negrul de noapte”^[1] al fondului. La fel ca și Theodor Pallady (1871 – 1956) și Camil Ressu (1880 – 1962) acordă o importanță deosebită desenului, folosind negrul mai mult pentru modelarea valorică.

Interesul lui Iosif Iser (1881 – 1958) pentru negru se observă din acuarelele sale, dar și din desenele făcute în Dobrogea, mobilizat fiind, acolo, în timpul primului război mondial. Negrul din desenele în cărbune sau creion, gravuri, picturi, subliniază atmosfera dramatică, tragică, ariditatea peisajului dobrogean, sau adaugă un plus de expresivitate fizionomiilor orientale, ale localnicilor. Folosirea negrului dă o forță expresivă remarcabilă și lucrărilor de grafică ale lui Jean Al. Steriadi (1880 – 1956), care îl folosește în pictura sa în clar-obscur, în perioada care precedă orientarea sa spre impresionism.

Ion Țuculescu (1910 – 1962), mai mult decât alți artiști, valorifică negrul, atribuindu-i rolul decisiv. În unele din lucrările sale, acesta simbolizează tristețea, noaptea sau neființa, pe când în altele, negrul „avea funcția constitutivă de armonie, ritm și decorativitate, prin predominanța lui și prin echilibrarea cu alte culori …negrul dens și puternic, ca o culoare, iar nu ca un neant al culorilor…”^[2]

Corneliu Baba (1906 – 1997) se apreciază a fi una dintre cele mai puternice personalități ale picturii contemporane, prin arta sa profund umanistă. Pictura sa, având o anume austeritate, o viguroasă expresie artistică, cu efecte de clarobscur și contraste dramatice, cuprinde o paletă redusă, tonuri puține, dar armonios îmbinate, uneori culori reci ca se întrepătrund în texturi dense de griuri, ocru, negru, albastru–verde. În grupajul de imagini din Fig. 81 sunt exemplificate doar câteva dintre lucrările pictorilor români mai sus prezentați.

Negrul, culorile întunecate domină și lucrările unor artiști precum Maxy (Max Hermann, 1895 – 1971), Marcel Iancu (1895 – 1984), sau Corneliu Mihăilescu (1898 – 1965), la ultimii, conturându-se, in plus, influențe cubiste si expresioniste.

Cu un limbaj plastic deosebit și o orientare clară spre suprarealism, Victor Brauner (1903- 1966) apelează la negru, pentru forța sa de sugestie privind stările specifice ale acestui univers: angoase, coșmaruri, neliniști, etc. relevantă fiind, în acest sens, și colaborarea sa cu revista de avangardă „Unu”. Și negrul lui Hans Mattis-Teutsch (1884 – 1960) este folosit drept o culoare ca oricare alta, având un rol special în armoniile sale cromatice, acestea amintind, după cum s-a apreciat, de Kandinsky.

Negrul este prezent și in unele lucrări ale Getei Brătescu (1926 – 2018). Artist complet, care a folosit, drept mijloace de expresie, atât mediile tradiționale cât și pe cele noi, aceasta a realizat, trecând, de la rigoare conceptuală, la maximă inventivitate, lucrări de grafică, gravură, desen și colaj textil, tapiserie, obiect, fotografie, foto-instalație și film.

De asemenea, se poate semnala implicarea negrului in numeroasele desene și la unele instalații ale lui Paul Neagu (1938 – 2004): artist plastic, pictor, desenator, grafician, important sculptor, poet roman, stabilit, după 1970, la Londra. Ana Lupaș (n. 1940), a dezvoltat și ea, începând cu anii 1960, o serie de metode de intervenție artistică, de artă conceptuală, dincolo de înțelegerea clasică a structurii operei de artă.

Creează tapiserie, obiecte textile, instalații. Are lucrări în care negrul face trimiteri simbolice la doliu, penitență, sau la amintiri legate de epoca comunistă, cum ar fi ,,covorul zburător” îmbibat în gudron de un negru intens, evocând atmosfera funebră, dramele revoluției din 1989. Exemplificare lucrări, Fig. 2.

Cristian Paraschiv (n. 1953), unul dintre pictorii preocupați de negru, în mod special, deschide noi direcții de cercetare, prin pictură, colaj, fotografie, instalații, performance, neinvestigând principiile de bază ale limbajului artistic, reinventând un discurs care atinge, inclusiv, sfera social-politică. Una din acțiunile sale, in care negrul are rolul determinant, este performence-ul din Polonia (1999), cu un ritual de îngropare în cărbune, acesta reprezentând materia fosilizată ce conține memoria ancestrală a vieții, urmând extragerea corpului din masa de cărbune, respectiv învierea, renașterea. Prin acest performance, artistul vorbește despre ,,singurătatea morții și în moarte”, despre ,,singurătatea vieții”, ș.a. El creează un limbaj ce depășește limitele tradiționale cunoscute.

Citeste: Culoarea neagră în arta românească – Partea II

Note, bibliografie etc.